În capcana dosarelor securităţii

Sunt prea multe zvonuri, contradicţii, suspiciuni, există de toate, nu însă şi credibilitate. Dacă, într-adevăr, Pastior a fost un delator care a încercat să-şi salveze propria piele, punîndu-i ştreangul de gît prietenului său, nu se poate nici acum afirma cu mîna pe inimă.

Este fraza finală a unei schiţe de portret a lui Oskar Pastior, dublată de o foarte concisă, dar edificatoare cronică a dezvăluirilor despre trecutul marelui poet, articol publicat în săptămînalul DIE ZEIT sub semnătura reputatului critic literar Iris Radisch. Alături, aceeaşi autoare, sub titlul „În infernul legăturilor”, îi ia un interviu lui Dieter Schlesak, scriitorul german oiginar din România.

Ambele contribuţii publicistice sunt cele mai proaspete în lunga şi tulburătoarea serie a unor intervenţii semnate de scriitori germani originari din România, în paginile marilor ziare şi reviste culturale din Germania, despre ceea ce, deşi generic, poate fi numit „dosarul sau cazul Oskar Pastior”, este istoria tragică a transformării victimelor în făptaşi de către aparatul represiv comunist.

Faptul că, din nou, DIE ZEIT îi oferă lui Dieter Schlesak ocazia de a răspunde unor nedumeriri şi întrebări, nu este deloc întîmplător. Schlesak s-a numărat printre primii care, tocmai în paginile hebdomadarului amintit a emis, sub titlul "Am fost şantajaţi", prezumţia de nevinovăţie a lui Oskar Pastior, după ce în mass media germană căzuse ca un trăsnet, la începutul toamnei, vestea descoperirii în arhivele CNSAS a angajamentului de colaborare cu securitatea, semnat de marele poet sub numele conspirativ Otto Stein.

În răstimp, investigarea arhivelor continuă. Dieter Schlesak s-a deplasat el însuşi la Bucureşti, la început de noiembrie, şi-a consultat în doar cîteva zile, ce-i drept nu filă cu filă, propriul dosar care ar număra 2500 de pagini. La 16 noiembrie, FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG publică un articol în care Schlesak tematizează sub titlul „Şcoala schizofreniei” efectul moral şi emoţional al descoperirii informaţiilor pe care Oskar Pastior le-ar fi furnizat securităţii despre prietenul şi colegul său. Dar Schlesak mai descoperă şi un dosar pe care securitatea i l-ar fi întocmit lui însuşi, sub numele de „Ehrlich”, falsificîndu-i semnătura. Mai descoperă, în ceea ce numeşte „reţeaua” de observatori cu privirile aţintite asupra sa, în anii petrecuţi la Bucureşti, la redacţia revistei „Neue Literatur”, încă un colaborator al securităţii, sub numele „Moga” – alias Claus Stephani.

Şi, mai află pe cale orală, fără nici o dovadă scrisă, de la scriitorul Hans Bergel, şi el originar din România, că Pastior s-ar fi făcut vinovat şi de moartea poetului Georg Hoprich care s-a sinucis după ce fusese eliberat din închisoare, unde a fost aruncat din pricina unei poezii subversive.

După publicarea acestui articol, în care o simplă ipoteză, un simplu zvon, lipsit de dovezi, aruncă o vină grea asupra memoriei postume a lui Oskar Pastior, reacţiile nu întîrzie. Cu totul memorabile rămîn intervenţiile critice ale lui Ernest Wichner şi Richard Wagner. În penultima şi ultima decadă a lunii noiembrie nu trece aproape nici o zi fără ca resortul de cultură al unor mari ziare germane să nu reia, din perspective diferite, cazul Pastior.

Sub titlul „Sora minciună, fratele durere”, Claus Stephani, şi el originar din România, reacţionează la articolul lui Dieter Schlesak şi publică tot în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG o relatare despre cum a fost constrîns să devină colaborator al securităţii.

Herta Müller, ale cărei reacţii au fost, de-a lungul acestei amare saga a complicităţilor şi delaţiunilor, reţinute, lipsite de echivoc, sensibile, dar raţionale, dă o ripostă energică mărturisirilor făcute de Claus Stephani, prin care acesta ar fi încercat nu numai să-şi relativizeze culpa, ci şi să se erijeze din făptaş în victimă.

Că infernala maşinărie a securităţii a fost cea care a făcut în unele cazuri aproape imposibilă delimitarea culpei de suferinţa indusă victimei, fără ca acest fapt să constituie o circumstanţă atenuantă pentru cei care au fost constrînşi să devină delatori, şi deloc pentru cei care în căutarea unor privilegii au acceptat „pactul cu diavolul”, este poate cea dintîi certitudine traumatizantă ce se lasă dedusă din şi mai complicatul de-acum caz Pastior.

Revenind la interviul deunăzi publicat în DIE ZEIT, Dieter Schlesak mărturiseşte că iniţial nu a dorit să-şi consulte dosarul, să intre în această mlaştină, din teama de a nu fi nevoit să-şi rescrie trecutul, descoperind că a fost trădat de prieteni. Se încumetă totuşi să facă acest pas. Fireşte, nu a putut consulta toate cele 2500 de pagini ale dosarului, dar totuşi descoperă două rapoarte despre el, scrise de Pastior, unul în 1965, altul în 1966, care s-ar fi adeverit foarte periculoase. Nu cumva securitatea a falsificat semnătura lui Pastior aşa cum a falsificat, potrivit declaraţiei făcute de Schlesak, şi propria sa semnătură în dosarul conspirativ ce i-a fost întocmit? Firele se încurcă vizibil cînd în discuţie este adusă autenticitatea semnăturilor, fiind vorba de dosarele întocmite de unul şi acelaşi ofiţer. Pot confirma ştampilele securităţii autenticitatea documentelor? Dar ce înseamnă dovada finală, se întreabă la rîndul lui Schlesak, înainte de a fi întrebat de ce a răspîndit fără dovezi zvonul că Pastior ar fi fost indirect vinovat de moartea poetului Hoprich? Scriitorul german este convins că dovezile care verifică supoziţia pot fi găsite şi conferă importanţă şi martorilor oculari. In cele din urmă, sursa ultimă a mănunchiului de informaţii este tot securitatea, dar este oare aceasta suficient pentru a-l învinui în acest fel pe Pastior? Răspunsul lui Dieter Schlesak sună astfel: Este îngrozitor cum securitatea continuă să triumfe, este un infern de relaţii. Dar informatorul Pastior este altceva decît marele poet Oskar Pastior, care probabil a devenit ceea ce a fost şi pentru că a existat acest infern de care s-a ferit prin literatură.

Fraza finală a interviului trimite cu gîndul nu numai la dezbaterile din România despre rezistenţa prin cultură la represalii, teroare şi dictatură, ci şi la piesa lui Jean-Paul Sartre intitulată „Cu uşile închise” – în care infernul poate să însemne şi închiderea pe vecie a unor personaje care se dispreţuiesc sau se detestă, într-una şi aceeaşi cameră, fără ieşire.

Şi după două decenii, otrăvurile din dosarele securităţii tulbură conştiinţe, răvăşesc destine, seamănă suspiciuni, distrug relaţii interumane. Nu în ultimă instanţă pentru că există şi „adevăruri” care, odată scoase la lumină, se adeveresc a fi contrafăcute. Iar în labirintul minciunilor, cei care par a se descurca cel mai bine sunt, din nefericire, făptaşii absoluţi – adică exact cei care au întocmit dosarele, care şi-au constrîns victimele să scrie şi să semneze rapoarte şi care, printr-o amară ironie a destinului, rămîn nepedepsiţi.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz