Şomera: "Aş face orice ca să nu mai depind de ajutorul social"
4 mai 2010
Să nu te dai niciodată bătut - acesta pare să fie mottoul lui Ellen Görner. În micuţul ei apartament de bloc de la etajul 6, într-un cartier sărăcăcios de la periferia Dresdei, înghesuiala e mare, dar nu lipseşte ordinea. Ritualul cel mai important al familiei e micul dejun, când se aşează cu toţii împreună la masă. Trei din cei cinci copii ai lui Ellen Görner mai trăiesc în apartamentul mamei: doi băieţi adolescenţi şi fiica Ulrike, de 25 de ani, care are deja un fiu, pe nume Mauro, elev în clasa întâi. Trei generaţii îşi împart cele trei camere minuscule ale apartamentului. Băieţii merg la şcoala profesională, iar fata vrea să devină soră medicală. Fiecare pleacă din casă foarte devreme, iar Ellen Görner rămâne singură. Fără serviciu, zilele i se par monotone:
"Ce să faci acasă toată ziua? Mai stai la televizor sau la calculator, dar de fapt, începi un proces de involuţie."
Ellen a ajuns să regrete vremurile fostei RDG
Ora 12 rupe monotonia fiecărei zi, când Ellen Görner îşi aşteaptă nepotul în faţa şcolii. Şi ea a fost o elevă foarte bună, în liceu a luat premiul al doilea. A crescut în localitatea Zwickau din Saxonia şi a lucrat, după terminarea şcolii, într-o fabrică de hârtie şi, mai târziu, într-o brutărie. Astăzi, Ellen Görner a ajuns să regrete vremurile fostei RDG:
"Aveam cu toţii de lucru şi salariile erau destul de bune în comparaţie cu alte perioade. Nu puteam să mâncăm banane în fiecare zi, iar portocalele erau din Cuba, se bea din ele doar zeama. Dar nu o duceam prea rău."
Din Cuba nu soseau doar portocale, ci şi mulţi muncitori sezonieri. Ellen s-a îndrăgostit de unul dintre ei şi l-a urmat, la scurt timp înainte de căderea Zidului Berlinez, în Cuba, unde cei doi au lucrat pe plantaţiile de orez. În 1996, s-a întors în ţinuturile ei natale, unde a trăit un veritabil şoc cultural: RDG-ul, patria pe care o îndrăgise, nu mai exista. Dar femeia s-a adaptat rapid, a învăţat să utilizeze computerul şi a început să lucreze într-un cămin pentru persoane surde.
"Pentru mine, nu există nimic mai umilitor decât să trăiesc din ajutorul social"
"Din păcate, problema erau costurile: nu-ţi poţi permite neapărat un angajat care nu a fost calificat pentru postul respectiv..." îşi aminteşte Ellen Görner.
Nu şi-a pierdut speranţa nici după ce a fost concediată, ci a reuşit să obţină un post pe insula Lanzarote, datorită cunoştinţelor de spaniolă dobândite în Cuba. La început a lucrat ca bucătăreasă, apoi la recepţia unui hotel de lux şi într-o firmă care fabrica sisteme de alarmă. Totul s-a terminat cu criza economică mondială, iar Ellen Görner a ajuns din nou în blocul din Dresda, în faţa laptopului ei vechi, navigând ore în şir pe internet pentru a găsi noi oferte de locuri de muncă.
"Pentru mine nu există nimic mai umilitor decât să spun că trăiesc din ajutorul social. Aş face orice ca să ies din această situaţie!" mărturiseşte Ellen Görner cu lacrimi în ochi.
Autori: Anastassia Boutsko / Alexandra Sora
Redactor: Rodica Binder