În vizor, Iranul

Europenii au reţinut din planurile Şefului Casei Albe doar intenţia suplimentării cu 20 de mii de soldaţi a efectivelor armatei americane în Irak dar mai toată lumea a trecut cu vederea spusele preşedintelui cu referire la Iran: „ vom detecta şi vom distruge reţelele care-i furnizează duşmanului din Irak înaltă tehnologie şi pregătire militară.”

Marea problemă a americanilor în Irak este războiul pe care nu-l pot cîştiga şi care de fapt este unul multiplu: război civil între suniţi şi şiiţi, a celor doi împotriva americanilor, al Al Qaidei împotriva tuturor şi peste toate acestea, criminalitatea organizată. Turcii vor chiar cu preţul armelor să împiedice formarea unui stat kurd dar cel care toarnă cel mai abitir gaz pe foc este Iranul.

Există mai multe motive pentru a lua Iranul în vizor şi a nu părăsi de azi pe mîine Irakul, motive pe care le-a expus senatorul republican Robert Mc Cain şi pe care le citează Michael Stürmer în comentariul său: „Am putut renunţa la Vietnam. Dar dacă renunţăm la Irak atunci va trebui să revenim, probabil în contextul unui război mai extins, în cea mai nesigură zonă a lumii”.

Nimeni nu ştie însă care ar fi ieşirea din războiul din Irak fără a lăsa în urmă un haos sîngeros, fără ca occidentul să-şi piardă puterea şi influenţa la Golf, fără ca puterea arabilor moderaţi să fie slăbită şi fără ca Israelul să fie primejduit. Si atunci ce-i de făcut?

Va deschide America încă un front?

Condoleezza Rice s-a referit prudent la o strategie „incipientă” dar şeful Consiliului Naţional de Securitate a mers mai departe afirmînd că Statele Unite vor contracara ambiţiile hegemoniale ale Iranului. In ce fel? Deocamdată Statele Unite ţin să demonstreze că rămîn pe mai departe unica superputere, uzînd de două modalităţi: militară prin defsăşurarea la Golf a unui impresionant arsenal militar şi politico - economică.

O diplomaţie activă de felul celeia practicate în timpul războiului din Vietnam de Kissinger şi Nixon ar urma acum să determine Iranul să lase Irakul în pace. Miza creşte – scrie Michael Stürmer după ce anterior atrăgea atenţia asupra unei tragice ironii a istoriei: războiul din Irak ar fi trebuit să schimbe Orientul Apropiat ceea ce s-a şi întîmplat. Regiunea nu a devenit însă mai permeabilă la democraţie ci la duşmanii acesteia. America este prizonieră în Irak ceea ce a dus la obrăznicirea Coreii de Nord şi a Iranului.

După glosarea comentariului semnat de Micheal Stürmer, un cititor activ se simte tentat să tragă şi el o concluzie, evident, provizorie: fiindcă miza creşte - partida nu poate decît să continue.