Înapoi la Constituanta din 1991

Constituţia românească a structurat şi rolurile politice şi rolurile candidaţilor. De pildă, preşedintele, care, deşi are atribuţii executive nu este şeful executivului, ocupând un rol mai înalt, dar mai puţin aplicat unui domeniu anumit, ar trebui să fie, în aşteptările publice româneşti, un om capabil să vorbească bine despre tot felul de generalităţi şi mai ales despre interesul naţional. Traian Băsescu, de pildă, nu avea iniţial un profil de prezidenţiabil, pentru că nu ştia să vorbească decât despre chestiuni particulare de administraţie, dar şi-a creat un asemenea profil mai ales după alegeri. Traian Băsescu despre care se credea că este doar un ministru care ştie să-i repeadă pe sindicalişti sau un funcţionar care tratează împrumuturi pentru infrastructură, a devenit, printr-o atentă regie, omul „strategiilor naţionale”. Episodul ziariştilor răpiţi în Irak, pe care l-a exploatat la maximum după regula suspensului, l-a ajutat mult să-şi completeze imaginea cu ceea ce îi lipsise complet anterior.

Aşadar, dacă lumea aşteaptă ca primul ministru să vorbească despre chestiuni de economie şi ca preşedintele să se refere mai curând la chestiuni mai largi este rezultatul pur al Constituţiei.

Dar tot Constituţia conţine un defect intim, comentat până acum într-un mod unilateral. Deşi pretinde preşedintelui să abordeze chestiuni generale la un nivel înalt, deşi cere altfel spus preşedintelui să fie un intelectual şi un om de reflecţie politică, el este ales prin vot direct. Aici se află însă o contradicţie. Un intelectual nu are şanse reale decât dacă îngroaşă liniile şi acceptă simplificări, dacă asumă un desen prea simplu. Să ne amintim cât s-a discutat pe tema unui Havel român! De ce nu au şi românii un Havel şamd a fost întrebarea la care s-au dat foarte multe răspunsuri fără să se răspundă niciodată.

Alegerile conţin, în general, o fatalitate sociologică, şi nu ar putea fi manipulate decât la o scară mai mică prin desenul circumscripţiilor uninominale. Dar chiar şi la acest nivel ar apărea dificultăţi neaşteptate, căci nu se poate şti suficient de bine, în România, cine locuieşte în cartierele de blocuri şi nici în zonele de case prospere. Lipseşte o sociologie a melpot-ului social realizat de comunism, ca şi una a noilor elite economice ale României post-comuniste. De exemplu, discursul dreptei de astăzi, în varianta ei pură şi dură, mizează, candid, pe o clasă de oameni ”puternici şi liberi”, oameni instruiţi şi cu bani, dar care nu există ca tare decât în mintea unor autori izolaţi de lumea în care trăiesc. Sociologia prezintă dezavantajul simplificărilor şi schemelor, dar are cu siguranţă şi meritul exactităţii.

În sfârşit practica şi experienţa ultimilor 22 de ani ne sugerează că România nu poate, de cele mai multe ori, să aleagă în fruntea ei decât un om dispus la mari concesii ”populare”. Intrat în rolul de candidat, un politician tinde aşadar, chiar fără voia lui, să îngroaşe contururile şi să ridice tonul. Un candidat vrea să placă, asta este partea bună şi rea în acelaşi timp a alegerilor.

Dar un mod simplu de a preîntimpina aceste evoluţii este schimbarea modului de alegere a preşedintelui. Dacă preşedintele ar fi ales în mod indirect, de pildă în Parlament (există şi alte variante), România s-ar îndepărta în sfârşit de modelul francez, pe care, prin proastă imitaţie, l-a dus la cele mai rele consecinţe. România nu trebuie să mai adopte un model sau altul, ci să gândească ceva care să-i diminueze defectele proprii şi să-i potenţeze calităţile. Vorbind în acest fel despre modificarea Constituţiei, reprezintă şi un fel de a vorbi, într-un mod fertil, despre identitate naţională.

Politica românească are un mare avantaj pe care îl ignoră. Există deja o arhivă preţioasă a dezbaterilor din 1990-1991, atunci când ţărăniştii şi liberalii au formulat un punct de vedere ”burghez” şi european, propunând ca preşedintele să fie ales indirect în Parlament. Transcrierea acelor dezbateri (publicate de Monitorul Oficial) reprezintă astăzi un tezaur nepreţuit de soluţii şi argumente pentru cele mai arzătoare chestiuni ale momentului, legate inclusiv de suspendarea preşedintelui şi de consecinţele unui asemenea act. Ar fi regretabil ca USL, după alegeri, să facă greşeala pe care au făcut-o partizanii preşedintelui Băsescu, care au ignorat cu aroganţă dezbaterile din 1991, ca şi cum lumea se născuse odată cu ei.