1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Închisoarea lui Dragnea şi resuscitarea României

Petre M. Iancu
27 mai 2019

Românii s-au revanşat şi i-au dat Europei o gură de aer prin alegeri. Apoi, prin condamnarea lui Dragnea. O gură de care, sufocându-se în depresii, furie, protest, revoltă şi dorinţe de schimbare, UE avea urgentă nevoie.

https://p.dw.com/p/3JC03
Rumänien Liviu Dragnea
Imagine: picture-alliance/AP/V. Ghirda

După ce au ales Europa, pedepsind exemplar PSD şi regimul cleptocratic prin voturile acordate la 26 mai opoziţiei de centru şi de dreapta, românii şi-au mai oferit o sărbătoare epocală: este vorba de sentinţa definitivă a Înaltei Curţi, care l-a trimis pe infractorul totalitar şi anti-european de la cârma României, a PSD, a Camerei Deputaţilor şi a cleptocraţiei după gratiile de teama cărora Liviu Dragnea se arătase dispus să pună ţara pe foc şi să-i incinereze democraţia.

E o zi mare. E o zi istorică. Încă una care se cere celebrată ca atare. Prea mult timp furat, umilit, aiurit prin delir naţionalist şi fundamentalist, înjosit, insultat, maltratat, gazat, împins, cu tot cu reperele lui, de la Mihai Şora la Codruţa Kövesi, în afara Europei, către Rusia lui Putin, către Turcia lui Erdogan, către Iran şi China comunistă, românul s-a văzut mai mult decât răzbunat. S-a văzut îndreptăţit. 

Românul şi-a oferit, altfel spus, o gură de aer înainte de a dărui un respiro şi Europei în degringoladă. Şi-a cununat actul de a alege, ca act nu doar de bun-simţ civic, ci şi de rezistenţă şi de reanimare a muribundului stat de drept, cu o decizie judecătorească şi dreaptă şi dătătoare de viitor.

Ce înseamnă, altfel spus, condamnarea definitivă a lui Dragnea pentru naţiune şi clasa politică? E un semnal de schimbare de epocă şi paradigmă. Pe cale de a dispărea în lumea nimănui a Asiei-Africii tiraniilor, condamnarea liderului cleptocraţiei, care a urmat victoriei rezistenţei împotriva ciumei sale roşii, le-a dat românilor posibilitatea de a reveni în Europa democraţiilor şi de a o resuscita pe a lor.

Făcând toate acestea, românii au contribuit la întărirea grav minatei încrederi a europenilor în democraţie. După slovaci, românii şi justiţia lor mult năpăstuită de regimul Dragnea le-au dat europenilor, în fine, un exemplu de asumare a principiilor liberalismului, ale statului de drept şi ale luptei împotriva corupţiei. Dar avea oare nevoie UE de acest ajutor românesc? Desigur că avea. Şi are.

Spre a relua un memorabil citat din Ralf Dahrendorf, dacă Uniunea Europeană ar cere azi aderarea la Uniunea Europeană, i s-ar refuza primirea. Prea mare e deficitul ei de democraţie.

Masiv polarizată, Uniunea e pe cale de a se descompune. E scindată între dreapta naţionalistă şi o elită de stânga, care fie s-a despărţit de realităţi şi refuză să ia la cunoştinţă tot mai disperatele mesaje de protest electoral ale europenilor, care nu vor, în majoritatea lor, dezintegrarea UE. Dar  care nu doresc nici să vadă Continentul păşind pe vechiul său drum. Fie cotizează la ecologism, progresism şi ideologie gender, ca la noi religii şi utopii salvaţioniste. Astfel fărâmiţată şi tot mai tentată de nihilism, Uniunea a ajuns în corzi. Ca atare, e ceasul românilor, al slovacilor şi ucrainienilor.  

Esteuropenii se regăsesc azi în poziţia de a putea reda vestului parte din ajutorul colosal de care au beneficiat întru eliberarea din infernul comunist. Sunt permise însă şi întrebări neliniştitoare. De pildă cea privind sentinţa pe care ar fi pronunţat-o ÎCCJ dacă românii nu s-ar fi prezentat masiv la vot şi dacă, puşchea pe limbă, ar fi dat câştig de cauză alianţei PSD-ALDE-UDMR, în loc s-o pedepsească.

Ar mai fi avut judecătorii curajul şi probitatea necesare să pronunţe sentinţa corectă? Întrebarea şi, odată cu ea, chestiunea calităţii justiţiei româneşti după doi ani şi jumătate de regim dragniot şi de strâmbare a legilor justiţiei şi a codurilor penal şi de procedură penală, sunt condamnate, din păcate, să rămână deschise. Dar istoriei puţin îi pasă, pare-se, de asemenea întrebări ipotetice.

Istoria îşi vede, parcă, de ale ei. În răstimp, plecarea după gratii a infractorului le deschide românilor şi partidului social-democrat poarta spre o normalitate şi o libertate care le-au fost tuturor refuzate, pentru ca Dragnea şi camarila lui de hoţi, torţionari potenţiali, plagiatori şi semianalfabeţi să scape de închisoare şi să se eternizeze, cu orice preţ, oricât de sângeros, la putere.

Atenţie însă. Lupta (care nu e doar pentru spitale şi autostrăzi, precum şi pentru eliminarea pensiilor speciale şi recuperarea prejudiciilor provocate ţării de mafioţi) e departe de a se fi sfârşit. În fapt este abia la început. Boala şi agonia au durat enorm. Pacientul, România, e încă la pământ.

Abia de acum încolo va fi, ca şi până acum, mare şi susţinută nevoie de efort civic şi politic, de presiuni constante şi sistematice pentru o rapidă asanare a profund viciatului climat moral, a intoxicatei scene politice şi mediatice româneşti. Şi dacă nu? 

Ce se va întâmpla dacă, satisfăcuţi de rezultatul votului de la 26 mai şi de expedierea la puşcărie a marelui tiran şi infractor românii se vor culca pe o ureche? Ceea ce s-a întâmplat şi când, nepăsători, au admis să nu se facă lustraţia şi să nu fie pedepsiţi cum trebuie marii criminali şi delincvenţi ai istoriei naţionale, de la securişti ca Iulian Vlad şi comunişti ca Ion Iliescu, până la mogulii securişti care le-au otrăvit, prin propagandă televizată, dreptul la informaţie şi la democraţie.

Indolenţa şi indiferenţa naţiunii, departe de a rămâne nesancţionate, le-ar percepe ţării şi românilor o amendă dintre cele mai usturătoare. Să-i ferească Providenţa de o asemenea pedeapsă.