Încrederea care ne lipseşte

Boala dobîndită în comunism este explicabilă, atîta timp cît instituţiile regimului erau instrumente de umilire şi represiune, valorile autentice erau marginalizate şi "înfierate" prin aparatul de propagandă, iar oamenii se temeau unii de alţii, să nu fie turnaţi la Securitate.

Imediat după căderea regimului comunist s-a făcut auzită vocea puternică a societăţii civile, care părea atunci să redea încrederea mult mai multor români decît celor care o cîştigaseră deja şi erau implicaţi în numeroase acţiuni de activism civic. Lucrurile nu au mers însă în această direcţie, potenţialul de încredere în oameni şi instituţii fiind deturnat prin politica regimului Iliescu, anume aceea de a ne transforma într-un popor de asistaţi social.

Încrederea în oameni şi instituţii, nevoia de această încredere a fost cu uşurinţă abandonată în faţa cuminţeniei de a sta cu mîna întinsă la ce "ne dă" Iliescu. În mod inexplicabil, vocea societăţii civile s-a auzit tot mai stins, pînă cînd nu s-a mai auzit deloc. Sau poate că explicaţia stă în aceea că activiştii societăţii civile nu aveau ce oferi în afara mîinii întinse pentru solidaritate şi încredere.

Pe măsură ce statul a mai redus numărul asistaţilor în urma privatizărilor ori a închiderii unor mamuţi industriali, oamenii au început să fie mai atenţi la instituţiile care le influenţează în bună măsură viaţa.

Un sondaj de opinie realizat în martie de INSCOP Research arată că nici o instituţie politică nu se apropie de 50% în topul încrederii. Să dăm doar cîteva date, care sînt, vom vedea, contradictorii: în Guvern au încredere 40%, în Parlament - 31%, în Preşedinţie - 27%, în partidele politice - 18%.

Deşi nivelul de trai a scăzut drastic, iată că Guvernul Ponta se bucură totuşi de o încredere considerabilă. Explicaţia nu poate veni decît din desele apariţii televizate ale primului ministru, ocazii în care Victor Ponta poleieşte realitatea cu promisiuni bine ambalate.

Comparînd încrederea românilor în Parlament cu încrederea în partidele politice, constatăm o diferenţă flagrantă. Parlamentul este privit, pare-se, ca o instituţie virtuală, neluîndu-se în seamă că aici avem peste 20 de parlamentari cu probleme penale sau de incompatibilitate. De ce aşadar ar fi mai puţin demne de încredere partidele politice decît cei pe care acestea i-au trimis în Parlament?

Deocamdată, se pare că mulţi dintre noi nu ne prea batem capul cu ceea ce ar trebui să exprime cu adevărat încrederea. Pentru că nu e nici credinţă oarbă, nici speranţă. E, mai degrabă, felul acela de funcţiona însoţiţi deopotrivă de întrebări şi răspunsuri, pe care să le putem împărtăşi cu ceilalţi.