Întârziaţii exilului românesc

Un întreg detaşament de personalităţi născute pe teritoriul României, a ales mai devreme sau mai târziu ceea ce pe atunci numeau ca fiind drama exilului dar astăzi, la aproape două decenii de la finalul poveştii comuniste, numesc a fi fost o traumă privilegiată. Despre motivele plecării s-au scris pagini întregi şi s-au lansat mii de vorbe explicative.

Din direcţia neimplicată fizic a generaţiei de după 1989, vine însă o întrebare necesară şi care deschide totodată o nouă formă de înţelegere a fenomenului exilului elitelor româneşti. Ce a motivat alegerea celor rămaşi sau a celor care nu au părăsit ţara imediat după apariţia dictaturii comuniste? De ce nu au fugit mai repede, mai prompt? Ce i-a ţinut acasă, deşi acel acasă purta numele unui lagăr comunist?

Personalităţi în exil

Răspunsul la aceste întrebări este oferit de trei personalităţi al căror exil s-a derulat pe trepte cronologice diferite. Ion Vianu, scriitor şi medic, a părăsit România la 43 de ani, în 1977: “Am trăit în posibilitatea şi în tentaţia îngrozitoare a exilului toată viaţa şi mai trăiesc şi acum în această ambivalenţă. Ca scriitor ori eşti cu limba legată ori legat de limbă. Adică ori nu poţi să te exprimi fiind aici ori nu poţi să te exprimi fiindcă ai plecat şi nu te mai ascultă nimeni pe româneşte “.

Pentru celebratul romancier Norman Manea, exilul a intervenit abia în 1987, la vârsta de 50 de ani: “ Eu puteam să plec, puteam să plec în mod legal. De ce nu am ales mai repede trauma exilului este pentru că te fereşti de încă o traumă mai ales când ea este necunoscută şi neobişnuită. De ce n-am plecat? Într-un fel sau altul m-am agăţat de himera, unii zic de mormântul literaturii, am stat în ea, am găsit acolo şi suferinţă şi alinări şi multe fantasmagorii care îmi făceau plăcere. Deci am rămas din cauza scrisului. Mă agăţam de poezie ca de poala mumii”.

"Mi-a fost teamă că îmi voi pierde crezul"

Există însă şi personalităţi care au trăit doar drama unui exil interior, fără să ajungă la acel moment al despărţirii definitive de ţară. Un astfel de personaj este maestrul Dan Grigore, pianistul ale cărui probleme cu regimul Ceauşescu sunt bine cunoscute. Deşi maestrul ne-a mărturisit că a intenţionat de nenumărate ori să fugă din România, totuşi: „n-am încercat pentru că nu m-am simţit capabil să mă rup de aici. Mi-era teamă că în momentul în care voi face aceşti paşi dincolo de drumul meu, mă voi rătăci de mine şi îmi voi pierde crezul şi vocaţia. Mi-era teamă că mă înstrăinez atât încât nu îmi voi mai regăsi vocaţia. Pe de altă parte aveam şi o curiozitate aproape masochistă, pe care atunci o socoteam morbidă, să văd de ce ne e dată încercarea care ne este dată. Trebuia să aibă un sens, şi pentru mine s-a dovedit a avea un sens profund. Ce mi s-a întâmplat mie aici a fost până la urmă o experienţă îmbogăţitoare”.

Iată că cele trei destine separate dar la fel de remarcabile ne oferă răspunsuri diferite dar, paradoxal, având asemănări esenţiale. Firul nevăzut al practicării vocaţiei personale este legătura ce până la o individualizată limită a suportabilităţii, i-a împiedicat pe cei trei să-şi părăsească patria. Poate că mulţi se aşteptau la dezvăluirea unor resorturi patriotarde, însă împlinirea vocaţiei conţine sensurile mult mai subtile ale unei forme de patriotism onest şi discret. Până la urmă, povestea fiecăruia dintre exilaţi s-a sfârşit printr-o întoarcere acasă.