Şcoala: o formă de protecţie socială pentru profesori

Şcoala este cel mai nereformat sistem instituţional din România. Armata a suferit o reformă severă înaintea admiterii în NATO, serviciile de informaţii şi-au schimbat la rândul lor obiectivele odată cu integrarea în sistemul occidental de securitate, sistemul judiciar suferă sub ochii noştrii convulsiile unor reforme în curs de desfăşurare, în sănătate, în ciuda defecţiunilor şi inegalităţilor, s-au petrecut multe transformări benefice, iar poliţia este poate instituţia cu cele mai multe prefaceri pozitive. Pentru fiecare în parte se pot indica multe aspecte problematice, dar în linii mari se poate spune că aceste sisteme au abandonat premisele vechi care stăteau la baza funcţionării lor, adoptând noi perspective adaptate la viaţa democratică. Numai şcoala a rămas ceea ce devenise încetul cu încetul în ultimii ani ai lui Ceauşescu: o formă de protecţie socială pentru profesori. Sau o tehnică de a distribui resurse fără acoperirea unor activităţi cu adevărat verificabile.

Nicio reformă a sistemului de educaţie nu va avea succes dacă nu reuşeşte să identifice în prealabil cauza reală a eşecului. Raportul Comisiei prezidenţiale din 2007 privind situaţia învăţământului conţine multe observaţii valabile, dar nu a ştiut sau nu a îndrăznit poate să spună esenţialul: elevii sunt pur şi simplu prizonierii unui sistem didactic menit să ofere locuri de muncă unor profesionişti de multe ori îndoielnici. Elevii nu se află în centrul preocupărilor şcolare, ei reprezintă doar un mare subterfugiu pentru preocupări de altă natură. E adevărat că se mai găsesc destule excepţii luminoase în şcolile româneşti, dar ele trăiesc în pofida sistemului şi nu în virtutea lui.

În linii mari, şcoala pare organizată în aşa chip, încât să răspundă intereselor profesorilor. Iată câteva simptome clare: orarele se fac de către profesori cu preocuparea centrală de a satisface nevoile acestora. Absenţele profesorilor sunt ”acoperite” în mod colegial, suplinirile sunt mereu doar forme de a salva aparenţele sau de a oferi joburi temporare celor aflaţi în şomaj parţial sau total. Programele şcolare conţin discipline complet inutile sau tratate în chipuri vetuste, dar care răspund nevoilor unei mase de profesori specializaţi care nu au ieşit încă la pensie. Sistemul cadourilor funcţionează pe mai departe pe scară largă ca o formă de complinire a salariilor mici. Şcoala permite intruziunea masivă unor activităţi publicitare, cum ar fi concursurile organizate de mari companii de retail. Premiile de merit, ele însele, devin doar accesorii ale acestor forme de publicitate comercială. Părinţii din straturi mai puţin educate ale societăţii acceptă cu seninătate noile reguli informale ca fiind produse legitime ale democraţiei capitaliste. La capătul acestor activităţi constatăm beneficiile indirecte de care se bucură profesorii. Se remarcase la un moment dat că medicii prescriu anumite medicamente ca urmare a unor cadouri directe sau indirecte primite de la firmele producătoare, dar fenomenul identic în esenţă din şcoli a rămas nedezvăluit.

Sistemul însuşi gândeşte având ca prioritate nedeclarată, dar bine statornicită, interesele materiale ale cadrelor didactice. Este deja un reflex, un automatism bine imprimat în conduita majorităţii celor care participă la actul de educaţie.

Ministrul Remus Pricopie ne-a oferit recent o nouă dovadă a acestui tip de gândire care merge împotriva oricărei reforme pozitive. Îngrijorat de rezultatele slabe de la examenul de bacalaureat, ministrul Educaţiei a anunţat că ar putea iniţia măsuri menite să-i ajute pe cei picaţi: ”Poate ne gândim la un sistem de reţinere a lor în şcoală sub forma unor cursuri de pregătire în vederea susţinerii bacalaureatului”.

Propunerea aceasta nu face decât să camufleze faptul că unii profesori vor obţine bani în plus. Bugetele şcolii vor fi suplinite pentru aceste noi cursuri paraşcolare, căci ele nu sunt cu adevărat incluse în nicio lege.

Aceste cursuri de pregătire sunt de două ori problematice: în primul rând pentru că lipsa lor de eficienţă lor este de pe acum previzibilă: Niciun elev nu poate recupera în câteva luni carenţele grave cumulate în 12 ani de studiu. Este o simplă iluzie întreţinută spre beneficiul sistemului. În al doilea rând, intenţia de a investi mai mulţi bani în formarea elevilor neformaţi este cu totul anti-productivă. Încetul cu încetul ajungem la un paradox trsit: statul va investi mai mulţi bani în eşecurile şcolare decât în succese.

În perioada lui Ceauşescu ideologia educaţiei de masă condusese la apariţia orelor suplimentare pe care profesorul era dator să le dedice elevilor cu performanţe scăzute. În ciuda opresiunii regimului, măsura aceea putea fi înţeleasă ca formă de generozitate şi devotament didactic, pentru că era gratuită. Dar astăzi niciun profesor nu poate fi obligat să se ocupe gratuit de elevii eşuaţi, ceea ce înseamnă că se pregătesc alocaţii bugetare dedicate. Urmarea este că sistemul se consolidează în detrimentul elevilor şi al educaţiei.