Şi totuşi, unde e Ristea Priboi?!

Una din trăsăturile care ne condamnă la minorat istoric e absenţa memoriei. N-am să reamintesc banalitatea conform căreia cei care uită trecutul sunt condamnaţi să-l repete. Am să spun doar că lipsa de coeziune, de coerenţă, de logică, de raţiune şi de bun simţ ce domină societatea românescă provin din suflul scurt al memoriei şi din incapacitatea de a face un pas fără a uita de pasul anterior. Teme de-o extremă fierbinţeală în urmă cu doar câţiva ani sunt nu doar trecute în planul al zecelea, dar uitate cu desăvârşire. Puţinii oameni ce par să posede o memorie vie a întâmplărilor şi faptelor din istoria recentă — poate cel mai bun exemplu e Marius Oprea, autorul unor excepţionale studii despre funcţionarea sistemului comunist şi a braţului său înarmat, Securitatea — sunt priviţi drept un fel de lunatici pe care e preferabil să-i tratezi cu un zâmbet, dacă nu chiar drept nebuni periculoşi.

N-am să trec în revistă chestiunile la care societatea românească n-a găsit, în şasiprezece ani de exerciţiu al libertăţii, răspunsuri. Ar fi şi inutil, şi ridicol. Pe cine mai interesează unde sunt banii lui Ceauşescu, de vreme ce ei au fost demult vărsaţi în economia subterană a ţării? La ce bun să-i descoperim pe teroriştii din decembrie, când ştim că ei au vegheat, în toţi aceşti ani, „la liniştea noastră”? Cui îi mai pasă de aţâţările interetnice de la Târgu-Mureş şi de stârnirea războiului civil pe bază de lămpaşe şi bâte minereşti? Poate viitorimea să fie interesată de sordidele detalii ale întâmplărilor care ne-au plasat pe harta neagră a Europei, că noi suntem sătui!

Şi totuşi, din când în când, e necesar să ne întrebăm despre câte unul sau altul din manufacturierii din umbră ai chinuitei noastre tranziţii. Penibilul spectacol al nereuşitei disculpări a lui Dan Voiculescu a ridicat câţiva centimetri din vălul ce ascundea mecanismele de funcţionare ale lumii comunisto-securiste. Am văzut în ce măsură conştiinţele au fost pervertite şi la ce intensitate se clama dreptul celui rău de a-l hărţui pe cel bun. Cu toate acestea, probele zdrobitoare continuă să rămână inaccesibile. Ele există, fireşte, dar rămân ascunse în neştiute arhive, gelos păzite de indivizi care ştiu că a le face publice înseamnă a pierde importante muniţii pentru eventuale şantaje.

Mă întreb, de mai multă vreme, cum de e posibil ca un personaj de calibrul lui Ristea Priboi să nu poată fi găsit şi întrebat în legătură cu afaceri precum cele din cazul Genică Boerică? Deşi invizibil şi nelocalizabil, acelaşi Ristea Priboi face recurs într-un proces pierdut cu Marius Oprea. Mai mult, acelaşi Parchet care ar trebui să-l scoată de urechi din cotlon, îi admite recursul! Or, prezenţa lui Ristea Priboi nu e solicitată în calitate de martor inocent, ci de urmărit penal.

Au existat, desigur, nenumărate cazuri similare, de la faimoasa boală a unuia din fraţii Păunescu, exilat ani în şir în străinătate, la misterioasa absenţă dintr-un proces ce a stârnit enormă vâlvă, a Ralucăi Sandu. Nu are importanţă că speţele diferă enorm. Important e că în România s-a creat un sistem care face din ideea de justiţie o parodie, dacă nu chiar o sinistră bătaie de joc. Ne dovedim nişte macho daţi în paşte când e vorba să băgăm la închisoare o nefericită de optzeci şi şase de ani, dar stăm cu capul între urechi când suntem întrebaţi de soarta marilor crocodili. De unde şi întrebarea din titlu: Chiar, pe unde o fi Ristea Priboi?