Ţeapa lui Tsipras

Interpretată sub bagheta premierului elen, cacofonia audiată în aceste zile de reprezentaţii elitei politice europene e departe de a fi concertul la care Angela Merkel şi colegii ei ar fi vrut vreodată să fie siliţi să asiste.

Teoretic, liderii UE i-au mai acordat premierului elen un respiro scurt, până duminică. Dar cine mai poate oare ţine şirul ultimatumurilor fără număr, date şi revocate Greciei de UE? E foarte greu să i se mai smulgă lui Alexis Tsipras victoria repurtată în cacialmaua din partida de pocher pe dezbrăcate, pe care a jucat-o necruţător cu creditorii ţării sale.

Ajutat de talentul său de hipnotizator în masă, de jelanii marxiste, de lamentaţii extremiste asezonate cu argumente populiste, precum şi de aparatul de propagandă paneuropean al Moscovei, liderul stângii radicale de la Atena şi-a imprimat sieşi, cu succes, o imagine falsă. Imaginea junelui David luptându-se cu Goliat. Iar venerabililor creditori înfăţişarea de răufăcători. De tâlhari, prinşi cu mâţa-n sac. Ca şi cum răufăcătorii n-ar fi ţeparii.

Ca şi cum creditorii nu bine, ci rău ar fi făcut, în stupiditatea lor monumentală, să-i ajute pe greci. Să pompeze, de ani de zile, ajutoare şi împrumuturi în valoare de sute de miliarde într-un stat falimentar, în speranţa şi ipoteza eronată că populaţia sa va dispune de şi va manifesta voinţa de a-l reclădi. Că naţiunea elenă, pe a cărei cultură veche se întemeiază Bătrânul Continent, n-ar avea cum să nu dorească să se integreze în setul de reguli sacrosancte ale civilizaţiei europene.

Ceea ce n-au înţeles creditorii occidentali este efectul de explozie atomică al ostilităţii generate de statutul de creditor al zonei euro şi nu în ultimul rând al Germaniei, când ura e cuplată cu insolenţa bizantină afişată agresiv. N-au priceput cum se ajunge la deflagraţia întârziată a unor structuri corupte din epoci otomane, care i-au deprins şi pe greci, ca şi pe mulţi alţi balcanici, să tragă statul în piept ori de câte ori pot. Care i-au învăţat să-şi caute uneori salvarea în brigandaj, să-i escrocheze şi, totodată, să-i sfideze fără înconjur pe cei în aparenţă prea-puternici, atunci când îi surprind în faze de acută slăbiciune. Caz în care le-o trag scurt şi sângeros, făţiş, pentru o clipă, înainte de a se retrage în păduri şi munţi şi a se preface apoi, iar, supuşi.

Cu astfel de tactici de gherilă suplă şi mobilă a operat Alexis Tsipras, ştiind bine că europenii, şi mai ales francezii, şi mai cu seamă socialiştii parizieni, speriaţi de popularitatea ambelor extreme, nu vor pentru nimic în lume să rişte efectul nu economic, ci politic, al unui "grexit". Care, în capul multor gânditori de stânga, n-ar fi o binecuvântare pentru toate naţiunile europene hotărâte să respecte reguli, să-şi reformeze statul şi să-şi asigure competitivitatea economică globală, ci ar echivala, pasămite, geopolitic, cu o catastrofă. Căci pare c-ar deschide larg nu numai poarta achiziţionării Greciei de către forţe străine şi ostile Europei, ci şi a dezmembrării zonei euro, ba poate chiar a demolării construcţiei unionale în ansamblul ei.

Or, prea adesea, nu realităţile contează. Contează în schimb ce credem despre ele. În Originile Totalitarismului, Hannah Arendt scoate în evidenţă o chestiune gravă. Dacă textul unei falsificări vădite, precum invenţia antisemită a serviciului secret ţarist, intitulată „Protocoalele Înţelepţilor Sionului”, a ajuns, ca-n epoca nazistă,„să fie crezut de un număr suficient de mare de oameni încât să se poată întemeia pe el o întreagă mişcare politică", precum cea hitleristă, "misiunea istoricului nu mai e să demaşte plastografia”. Ci să explice de ce li se pare plauzibilă atât de multora.

E suficient să găseşti un prestidigitator politic abil cu talentul de a mesmeriza mulţimi, pentru ca scamatoriile lui hipnotice să devină literă sfântă pentru mulţi din cei dispuşi psihologic sau ideologic să se auto-amăgească.

Deşi oripilată de rezultatul ultimelor alegeri legislative greceşti, soldate cu o aparent eterogenă alianţă guvernamentală extremistă, de stânga şi de dreapta, elita politică europeană a înghiţit în sec şi a negociat până în ultima clipă, pentru a nu lăsa Grecia să se prăbuşească. A făcut-o în bună parte, considerând că a menţine cu orice preţ statul elen pe linia de plutire e şi ori mai ales în interesul propriu.

Convinşi că, în cazul Greciei, Europa nu-şi va asuma până la capăt propriile principii, ţeparii de la butoanele Atenei s-au dovedit deci mai abili şi realişti. Au blufat la rândul lor cu sânge rece, aplicând în falsul dans al unor negocieri mimate, menite să escamoteze operaţiunea de hipnotizare a maselor, tactici mai vechi. De pildă cea a poliţistului cel "bun", care, într-un târziu, se preface a se conforma dorinţei "delincventului" şi se debarasează de anchetatorul "rău", interpretat, în vodevilul prezentat, de fostul ministru de finanţe Varoufakis.

Schizofrenia teatrului jucat de toate părţile în piesa cu spectacolul "negocierilor eleno-europene" l-a determinat pe şeful adjunct al Uniunii Creştin-Sociale bavareze, Peter Ramsauer, să le solicite europenilor să-şi salvgardeze credibilitatea. Le-a cerut în speţă să nu se mai lase traşi de Tsipras "prin arenă, ca urşii cu belciug în nas".

Toate acestea îmi amintesc de o veche înţelepciune evreiască. Citată de Andre Kaminski în cartea sa, „La Anul la Ierusalim”, ea pretinde că "orice dezamăgire nu e, în fond, decât dobânda pe dobânda autoamăgirilor”.

Dar nici marelele ţepar nu e la adăpost de riscul de a se autoiluziona. Greşeala lui e că subestimează serios ciuda naţiunilor europene. Şi subapreciază cert şi supărarea poporului german. Or, cea din urmă e o mâhnire îmbufnată de o amploare pe care nici măcar Angela Merkel n-o va putea ignora la nesfârşit.