20 de ani de la prăbuşirea blocului comunist - Declaraţia româno-ungară de la Budapesta

În pofida acestor semnale spectaculoase, nimeni nu anticipează implozia care în doar cîteva luni va duce la prăbuşirea întregului bloc estic.

În România vocile critice sunt înăbuşite, izolate şi intimidate. Spre sfîrşitul anilor 1980, România parcă încremenise într-o adevărată letargie a nemulţumirilor. Pentru nenumăraţi oameni, singura şansă de scăpare din acest coşmar generalizat părea a fi fuga peste graniţă. Deja în cursul anului 1988 au fugit circa 20 000 de cetăţeni români în Ungaria. Aceştia au ales Ungaria ca ţară de tranzit pentru a ajunge în Occident. Faptul că autorităţile ungare le-au acordat acestor refugiaţi dreptul de şedere, a fost înregistrat la Bucureşti ca un act ostil şi de trădare a înţelegerilor bilaterale. Pentru a se proteja de acţiuni ale Securităţii şi pentru a-i sprijini pe cei sosiţi în Ungaria, mai mulţi refugiaţi au înfiinţat Comitetul „România liberă“, editînd şi un ziar.

Într-o discuţie înregistrată în august 1988 cu cei trei lideri ai comitetului, inginerul Virgil Pârvu din Bucureşti, inginerul Mircea Băjan din Braşov şi electricianul Karoly Simon din Timişoara, aceştia au descris cu luciditate situaţia insuportabilă din România ceauşistă. Schiţînd în linii mari atmosfera deprimantă a României din acei ani, declaraţia inginerului Virgil Pârvu din 1988 are astăzi valenţele unei mărturii disperate:

„Situaţia actuală care există în ţară determină actualul val de refugiaţi din Ungaria, o situaţie unică în lagărul socialist. Actuala dictatură care guvernează în România a adus ţara într-o stare de degradare avansată, ceea ce determină actualul val de refugiaţi din Ungaria. Există nişte cauze economice şi politice care se împletesc şi care determină acest val de refugiaţi din Ungaria actuală.“

În iunie 1989 se pregăteşte la Budapesta ceremonia reînhumării lui Imre Nagy, fostul prim ministru din timpul revoluţiei din 1956, condamnat la moarte şi executat. Cu acest prilej, soseşte în capitala Ungariei şi un grup de români din Occident. Din delegaţia exilaţilor români stabiliţi în Franţa, Germania şi Elveţia făceau parte persoane active în diferite organizaţii politice care sprijineau acţiunile unor opozanţi din ţară. La ceremonia dedicată martirilor revoluţiei din 1956 - care s-a desfăşurat pe 16 iunie 1989 - România a fost reprezentată de această delegaţie şi de comitetul „România Liberă“, gruparea refugiaţilor români din Ungaria.

Reacţia oficială a regimului de la Bucureşti nu s-a lăsat aşteptată. Într-un comunicat transmis de postul de radio Bucureşti pe 17 iunie, reluat apoi şi în alte două comunicate, publicate în ziarul central al Partidului Comnunist Român, „Scînteia“, ceremonia reînhumării lui Imre Nagy a fost calificată drept o „manifestare antisocialistă şi revizionistă“. În acelaşi comunicat se afirma textual: „Aceasta reprezintă o manifestare foarte periculoasă, contrară spiritului Actului Final de la Helsinki, contrară intereselor păcii şi securităţii în Europa, însăşi intereselor liniştii şi păcii poporului ungar, care depăşeşte prin gravitatea sa manifestările din timpul regimului horthyst“.

În urma unor consultări şi discuţii între delegaţia română şi reprezentanţii opoziţiei ungare, din cadrul Forumului Democratic Maghiar (Magyar Demokrata Fórum - MDF), se redactează şi se dă publicităţii pe 16 iunie o declaraţie comună incendiară. Reliefînd importanţa istorică a acestui document, Dinu Zamfirescu, pe atunci membru în biroul parizian al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (LDHR), citează una din ideile principale cuprinse în această declaraţie care urma să devină „baza“ unor acţiuni comune în vederea reconcilierii celor două popoare şi a „restructurării democratice general-europene":

„Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Este în folosul popoarelor noastre ca diversitatea culturală, religioasă şi de tradiţii care a făcut specificul Transilvaniei să fie prezervată.“

Privită retrospectiv, Declaraţia de la Budapesta a fost în opinia vicepreşedintelui de atunci al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Mihnea Berindei, coautor al textului, un document cu multiple valenţe, avînd o semnificaţie politică remarcabilă:

„Din punct de vedere politic cred că principalul lucru a fost că era o declaraţie a românilor cu ungurii. Noi am avut la Paris de multe ori contacte cu emigraţia ungară şi raporturi foarte bune, cel puţin grupul activ, al nostru. Dar era prima data cînd aveam o declaraţie cu unguri din Ungaria, toată opoziţia ungară s-a asociat la aceste declaraţii. Problema era că noi nu reprezentam decît o minoritate a unei minorităţi a exilului. Asta era adevărata problemă şi am încercat după aceea să obţinem totuşi reacţii din ţară. Am obţinut, e adevărat, destul de repede cam toate numele importante din exil, la care s-a asociat şi regele. Ne dădea totuşi o bază mai importantă.”

Autor:William Totok, Berlin
Redactor: Rodica Binder