A alege să n-alegi

Un vorbitor de română, basarabeanul Avigdor Lieberman, liderul Casei Noastre Israel, un partid de dreapta, naţionalist, ieşit întărit după o campanie electorală delimitându-l de formaţiunile religioase, ar putea deveni arbitrul politic al statului evreu. Lieberman are toate şansele să încline balanţa după remiza cu care s-au soldat alegerile israeliene. 

Primii din lumea liberă care au refuzat ispita deznaţionalizării în numele globalizării, precum şi exagerările pacifiste ale stângii, israelienii şi-au mutat eşichierul politic spre dreapta mult înaintea europenilor sau americanilor. Dar mare parte din cetăţenii statului evreu nu şi-au putut rezolva temele de casă politico-religioase. Refuzând un viraj suplimentar spre dreapta, alegătorii au respins, în majoritatea lor, şi tentaţiile fundamentaliste. Dar de premierul Netanyahu prea puţini israelieni se pot despărţi, aşa cum de hotărârea necesară unei schimbări politice de amploare au rămas foarte departe.

Transformate într-un soi de referendum cu două întrebări nepuse oficial, dar atârnând ca piatra de moară de gâtul statului evreu, privind viitorul premierului în exerciţiu şi excepţionalismul revendicat de formaţiuni religioase, alegerile de la 17 septembrie s-au încheiat, aşadar, neconcludent. 

Scrutinul a reuşit să consfinţească doar marginalizarea completă a stângii, odinioară copios dominantă, în Ţara Sfântă. Semnificativă, numeric, dar fără importanţă guvernamentală e, la stânga, doar reprezentanţa minorităţii arabe, împuternicită de votanţii unui segment alcătuit din 20 la sută din populaţia israeliană. Or, dată fiind insignifianţa politică autoimpusă a acestei minorităţi care nu vrea să coopereze cu sioniştii, agonia stângii şi importanţa ieşită din comun atribuită premierului şi formaţiunii sale, Likud, rolul opoziţiei s-a văzut preluat de centriştii alb-albaştri ai lui Benny Gantz. 

Dar faptul că viaţa politică israeliană s-a mutat la dreapta de centru nu s-a dovedit un panaceu. Politic, totul pare blocat. Deşi atât Beniamin Netanyahu cât şi generalul Benny Gantz au revendicat rapid, după scrutin, o victorie aprig râvnită, dar neobţinută, realitatea este că, pe moment, va continua patul politic iscat de alegerile la fel de puţin concludente din aprilie. Întrucât marile sărbători evreieşti bat la uşă, până către finalul lunii octombrie e foarte improbabil să se pună capăt confuziei şi buimăcelii, provocate de incapacitatea de a se decide a electoratului, unul deopotrivă politizat şi bine informat.

Ce anume a provocat bizara situaţie politică israeliană, una care ar putea antrena consecinţe regretabile dacă generează calcule greşite ale inamicilor statului evreu, ori analize eronate în capitalele marilor puteri? La mijloc e o combinaţie de factori interni şi externi. Învinuit de corupţie şi confruntat cu riscul unei inculpări, Beniamin Netanyahu e un om de stat nu doar unic în felul său, cu merite ample, în fapt neegalate în asigurarea securităţii şi bunăstării israeliene în ultimul deceniu, ci şi un lider încăpăţânat, convins că e de neînlocuit. E deci greu de crezut că, în interesul formării unui guvern stabil, se va da la o parte şi va admite ceea ce bunul simţ pare a sugera.

Nu că o soluţie rezonabilă ar trebui căutată în bobi. Ea, vădit, există. Ar livra-o o alianţă de centru-dreapta. Likudului i s-ar alătura alianţa de centru Albastru şi Alb şi, eventual, partidul lui Lieberman, în condiţiile în care Gantz n-a exclus o coaliţie, ci doar una condusă de Netanyahu, pe care generalul îl respinge din cauza acuzelor de corupţie confruntându-l pe premier. Dar, situat politic în Occident, statul evreu se află geografic altundeva decât pe lună sau pe Marte. E în inima unei zone despre care se poate afirma orice, numai că e rezonabilă nu. E în Orientului Mijlociu, în care Israelul joacă atât de sine-stătător cât şi ca aliat al SUA un rol cheie, fiind unica democraţie autentică şi singura putere militară locală, capabilă să descurajeze agresiuni ale terorismelor şi tiraniilor din proximitate.    

Concomitent, Israelul suplineşte o funcţie vitală. E una care, în absenţa altor democraţii regionale, ar fi trebuit să fie exercitată de puterile europene: Împreună cu influenţa SUA, statul evreu furnizează ancora de stabilitate care împiedică prăbuşirea zonei în haosul extremist necesar unei teocraţii totalitare precum cea iraniană, spre a se impune ca unică putere regională şi, la rigoare, globală.

Or, împăciuitorismul european şi inconsistenţele tot mai pernicioase ale unei politici americane oscilând între izolaţionismul promis de tot mai şovăielnicul Donald Trump electoratului său şi un angajament extern, demn de o superputere, expun întreaga zonă unui pericol tot mai acut. Căci împreună au compromis disuasiunea, modalitatea poate cea mai importantă de evitare a unui nou război de proporţii. În aceste condiţii, strânsa prietenie dintre Netanyahu şi Trump, care, o dată cu slăbirea galopantă a poziţiilor ambilor lideri tinde să înceapă să-şi piardă rapid din importanţă, nu va putea compensa prejudiciile unei prelungite crize politice şi guvernamentale israeliene.

Dublată de discreditarea Americii şi a democraţiilor occidentale, ca şi de vulnerabilitatea lumii arabe, o asemenea criză implică riscuri majore. Labilitatea ar putea fi interpretată de potentaţii de la Teheran şi de aiurea ca semn de slăbiciune invitând la perpetuarea lanţului de agresiuni şi provocări menite să intimideze, să dezbine vestul şi să provoace schimbarea din temelii a politicii americane în regiune.

Există şi alte state cu blocaje politice aparent nerezolvabile prin alegeri. Belgia, de pildă. Ori Spania. Dar, întrucât geografia nu-i alintă pe israelieni, refuzul lor de a opta efectiv ar putea avea consecinţe mai serioase. Acest refuz pare a fi reflexul comprehensibil al nesiguranţei generate nu doar de neajunsurile propriilor dregători, ci şi de ezitările şi anemia puterilor occidentale faţă cu alianţa globală a tiraniilor, a regimurilor antidemocratice şi a mişcărilor extremiste şi teroriste. Perplex în faţa unei lumi tot mai iraţionale şi, aparent, tot mai puţin capabile să-şi apere interesele, poporul ales a ales să nu aleagă. Din perspectiva democraţiilor, decizia israelienilor de a-şi mai amâna o dată datoria de a tranşa conflictul politic intern nu pare defel un semnal de bun augur.