A devenit religia în Europa noua Cortină de Fier?

Nu pare întâmplător defel că guvernele vest-europene sunt, în genere, de cu totul alte păreri decât cele central- şi est-europene pe teme contemporane cheie, cum ar fi, de pildă, migraţia şi refugiaţii sau parteneriatele homosexuale. În fond, şi est-europenii de rând se deosebesc substanţial în sfera convingerilor şi definiţiei propriei identităţi de vest-europeni, după cum reiese dintr-un recent studiu al Institului Pew. 

Conform Pew Research Center, toleranţa faţă de oamenii de alte culturi şi religii diferă substanţial în est faţă de vest. Astfel, net mai mulţi occidentali admit căsniciile homosexuale şi intruziunea musulmanilor în propriile familii decât acceptă oamenii din centrul şi răsăritul Europei.

Înrudirea cu musulmani sau evrei este acceptată de aproape o treime (29%) din români şi 32 la sută din bulgari, dar de 74 la sută în Spania, de aproape 7 din 10 finlandezi şi de peste jumătate din adulţi în alte state din vest. Cei mai puţin dispuşi să se încuscrească, la rigoare, cu credincioşi islamici sunt cehii, balticii şi ungurii. Investigaţia, realizată în 24 de state ale Uniunii, scoate în evidenţă şi alte deosebiri în materie de semnificaţii atribuite religiei, minorităţilor şi problemelor sociale în  genere.

Pare că aderenţa disjunctă la religie exprimă diferenţe identitare majore. Potrivit studiului în discuţie, net mai mulţi est-europeni decât scandinavi, olandezi, germani şi membri ai popoarelor gintei latine din Apus îşi consideră rădăcinile creştine de importanţă crucială pentru propria identitate. Aproape toţi românii, în speţă 98 de procente, se identifică drept creştini. Mult mai puţini spanioli (în speţă 66%) afirmă acelaşi lucru, deşi 92 la sută dintre ei recunosc că au beneficiat de o educaţie creştină.

La fel, substanţial mai mulţi răsăriteni decât apuseni şi, nu în ultimul rând grecii, dar şi majoritatea românilor îşi consideră propria cultură superioară altora. Pe locul întâi în materie de egocentrism cultural se situează grecii. Succesorii genialei civilizaţii elene sunt urmaţi în statistica publicată de Pew Research Center de bulgari şi de români, apoi de polonezi şi cehi.

Or, le-ar fi în principiu mai uşor moştenitorilor unei mari culturi internaţionale, precum cea spaniolă, să-şi justifice eventualul şovinism decât, să zicem, bulgarii.

Există o corelaţie între religiozitatea unei societăţi şi educaţie, iluminism ori gradul ei de modernizare? S-a crezut un timp, în siajul lui Max Weber, că democraţiile nu se simt prea bine decât în zone impregnate de protestantism. S-a mai presupus, aiurea, că modernitatea ar împinge credinţele către extincţie. Or, societăţi occidentale foarte moderne şi avansate, precum cea americană, s-au arătat, ca şi cea israeliană, perfect compatibile cu o religiozitate puternică. Sau chiar ascendentă.

În disputa cu privire la religii, a căror importanţă pentru viaţa oamenilor şi pentru identitatea lor e, potrivit studiului Institului Pew, mult mai mare în Răsărit decât în Apus, au toate şansele să câştige esteuropenii. Pe măsură ce imigraţia musulmană, una eminamente religioasă, ia proporţii în vest, sporeşte inevitabil şi rolul religiei în secularizatele societăţi occidentale. Această aserţiune e valabilă indiferent dacă religia în chestiune este cea importată mai nou, de la Soare Răsare, sau e vorba de revitalizarea reactivă a celei transplantate, din  acelaşi Orient, cu două milenii în urmă.

Din păcate, studiul în discuţie prezintă o lacună serioasă. Căci nu doar religia, agnosticismul şi ateismul ori naţionalismele, care tind să ia amploare odată cu religiozitatea, au ţesut, identitar, noua Cortină, cea interioară, alcătuită din convingeri, credinţe şi emoţii, care, invizibilă, spre deosebire de cea "de Fier," dar nu mai puţin polarizatoare, desparte estul Europei de vest.

Ci şi disjuncta memorie a totalitarismelor care au desfigurat in corpore Bătrânul Continent, dar s-au întipărit cu totul altfel în amintirea europenilor victimizaţi, în est, de comunismul de extracţie sovietică, decât în cea a occidentalilor distruşi, ori cotropiţi de nazism.     

În timp ce americanii şi englezii i-au salvat pe occidentali de cataclismul hitlerist, est-europenii au încăput sub cizmă sovietică şi i-au aşteptat în zadar pe anglo-saxoni. În imperiul minciunii comuniste, o utopie cvasireligioasă, dar seculară, militând sever, agresiv şi tenebros, nu arareori criminal, pentru un Weltanschauung marxist, în speţă ateu, religia le-a devenit multora un ultim refugiu, o oază de lumină şi adevăr. Ceea ce nu înseamnă că intensitatea religiozităţii esteuropene (una foarte inegală, de altfel, şi la polonezi, pe de o parte, şi cehi sau estgermani, pe de alta) e pur şi simplu efectul absenţei postbelice din zonă a americanilor şi a democraţiei reconstruite de ei în vest.

Ţine de hybrisul occidental amplificat subit şi masiv de prăbuşirea Imperiului comunist şi de slăbiciunea economică şi tehnologică, instalată în faza de tranziţie postcomunistă, în estul şi centrul Europei, că vestul a omis să realizeze din timp deosebirile interioare uriaşe dintre societăţi.

În loc să le analizeze şi să acţioneze spre a reduce şi a elimina divergenţele, vestul, anemiat de relativism, progresism dogmatic, hipertoleranţă şi corectitudine politică a contribuit la amplificarea lor, fără să înţeleagă natura şi resorturile celor manifestate în ultimii ani, indirect, în raportările tot mai critice ale francezilor şi germanilor la unguri şi polonezi, de pildă.

Ar fi oare posibil ca, paradoxal, criza, nu în ultimul rând identitară, provocată în Apus de globalizare, digitalizare, terorism şi migraţie, să declanşeze un proces de reflecţie în stare să vindece rana redeschisă şi sângerândă a rupturii est-vest? Greu de spus. Tangoul se dansează în cuplu.

În fond, nu doar vest-europenii au omis să-şi facă lecţiile în ultimele decenii. Corijenţe grave, în materie de memorie, de asumare a fascismului şi comunismului, precum şi restanţe nu mai puţin deplorabile în sfera reformei religioase grevează extrem de puternic şi lumea est-europeană.