Acolo unde cerul e mai aproape de pământ

„Când veneam acasă în fiecare sâmbătă seara de la Liceul Pedagogic din Câmpulung-Muscel, era ca un făcut să-l văd în curte pe vecinul nostru Gheorghe Râpeanu tăind lemne pentru făcut mâncare sau pentru încălzit casa în cele șase luni cât ține iarna la noi. Îi ziceam, în loc de bună seara, ce faci ’nea Gheorghe, tai lemne? Ce să fac, măi Ioachime, uite tai și eu câteva lemne, răspundea Râpeanu. Nu înțelegeam eu atunci ce e cu dialogul ăsta al surzilor, așa făcea toată lumea, așa făceam și eu. În plus, în anii ăia copiii nu ieșeau din cuvântul părinților, ca azi“.

Ioachim al lui Niță al lui Pătru – e un nume neobișnuit pentru un copil de țăran, mi-a explicat că taică-său l-a botezat așa pentru că îl auzise și îi plăcuse când lucra ca muncitor forestier în maghiarime, în zona Odorheiului Secuiesc – acum e ziarist la o gazetă obscură din Brașov, dar merge des acasă, în satul de baștină Ciocanu din comuna Dâmbovicioara - Argeș. Satul e așezat la 1223 de metri altitudine, fiind una dintre cele mai înalte localități din România. Muntenii se învelesc cu plapuma sau cu cojocul și în plină vară.

Atestarea documentară a satului Ciocanu nu e limpede, deși au fost scrise câteva monografii, documentate în arhive, una dintre acestea chiar de către profesorul localnic Iosif Căciulă, despre care voi scrie pe larg ceva mai încolo. Cert e că primii care s-au așezat aici, cumpărând pământ de la obștea rucărenilor, au fost trei familii: Tache Poponeci, Bucur Stinghe și Iosif Căciulă.

Dar cel mai grăitor vestigiu sunt două cruci din piatră, cu un text în slava veche care din păcate e indescifrabil, fiind mâncat de ploi și zăpezi de-a lungul timpului. Cele două cruci străjuiesc, una la Răsărit și cealaltă la Apus, vechea așezare de la poalele munților Piatra Craiului, care ulterior s-a extins ca suprafață de cel puțin zece ori.

Un altfel de buletin de identitate

Am cumpănit vorbele lui Ioachim și m-am gândit că ce nu înțelesese el era de fapt un lucru firesc, anume că așa își dădeau muntenii binețe, sigur că tânărul licean de atunci – domnea încă regimul comunist – vedea bine ce face Gheorghe Râpeanu, dar întrebarea pe care i-o punea era una fundamentală, care cerea obligatoriu răspuns, deși răspunsul îl avea în fața ochilor. În felul acesta oamenii dădeau seamă unul de celălalt, își arătau prezența unul altuia, se făleau cumva că nu sunt singuri pe lume în satul lor suficient sieși.

Identitatea din buletinele adulților și din certificatele de naștere ale copiilor nu e suficientă pentru muntenii din Ciocanu, ca și pentru cei din satul vecin Dâmbovicioara. Fiecare trebuie să știe despre fiecare nu doar cine este cel înscris în acte, ci și de unde vine, al cui e, care îi este obârșia. De aceea numele întreg al unui muntean/al unei muntence este Nae al lui Niță Nistor (Niță se trage la Ion-Ioniță), Gicu lui Gheorghe al lui Ciocuță, Ileana lui Niță al lui Pătru, Virginia lui Nae al lui Ciocoiu și tot așa. Însă pe crucile morților sunt încrustate doar numele din buletin. Asta pentru că sub răsuflarea morții nimeni nu mai e al nimănui, așa cum în viață identitatea este una aparținătoare familiei întregi.

O microfermă la standardele UE

În satul Ciocanu, din cele aproape optzeci de familii mai sunt doar șapte și câțiva bătrâni și bătrâne care își duc văduvia cât i-o mai ține viața. La câteva luni mai moare cineva. Dintre familii, doar patru-cinci mai sunt în puterea vârstei, iau în arendă fânețele de la moștenitori și cresc vite, în special vaci de lapte. Dar nu au moștenit nici vrednicia, nici priceperea părinților de a face brânza de burduf, brânza în coajă de brad, cașcavalul afumat sau pastrama de oaie. În plus, băutura nu le prea dă pace.

O singură microfermă modernă, la standarde europene, se află în Ciocanu, aceea a soților Marius și Cristina Căciulă. Marius e inginer silvic în zona Câmpulungului, face naveta în fiecare zi, așa că de afacerea familiei se ocupă mai mult Cristina. Are doar o fată adusă din zona Brașovului care o ajută, mulge vacile, întinde bălegarul pe pământul udat de ploi primăvara, lucrează la fân, duce și aduce vacile de la păscut. E o mână de om, dar ridică fără nici un efort vizibil cazanul cu 20-30 de litri de lapte de pe foc. Soții Căciulă i-au deschis un cont în bancă, banii se strâng acolo până ce-i va veni și ei sorocul să se mărite.

Marius și Cristina au decis să se mute din Câmpulung în satul copilăriei soțului în urmă cu nouă ani, după ce acesta a primit moștenire mai multe hectare de pământ de la bunici. Marius era sufletul bunicului Iosif Țeposu, care l-a simțit de copil cât de mult îi plăcea viața în sătucul acela uitat de lume de la poalele munților Piatra Craiului la Nord, cu vedere spre Bucegi la Est și spre Leaota-Păpușa la Sud, cu diminețile în care umbla desculț prin iarba plină de rouă ca să primească din energia pământului, cu nopțile în care cerul părea mai aproape de pământ ca niciunde.

Ciobanii sunt obligați să arunce lâna sau să îi dea foc

Au pornit de la două vaci și le-au tot prăsit, până au ajuns la o mică cireadă. Oile le au în munți, la stână, dar nu se aleg cu mare lucru, pentru că lâna nu o cumpără nimeni. De altfel, în toate satele comunei, Ciocanu, Dâmbovicioara și Podul Dâmboviței, podurile caselor sunt pline cu lâna adunată de-a lungul anilor. Dar nu numai aici e această situație impusă de inexistența unei piețe a cererii și ofertei de materie primă pentru stofe de cea mai bună calitate. Ciobanii sibieni, de pildă, din Poiana Sibiului, din Jina ori din Mărginimea Sibiului, pentru a da doar câteva exemple, care au turme cu mii de oi, sunt obligați să arunce lâna sau să-i dea foc, nemaiavând spații de depozitare.

Criza aceasta a venit odată cu importul din Olanda a mii de tone de lână de către guvernul lui Petre Roman. „Valoarea adăugată“ care a intrat atunci în buzunarele guvernamentale se resimte și azi în gospodăriile oierilor.

Au îmbătrânit cu coasa în mână și s-au dus

Revin la discuția cu Cristina. Marea problemă e lipsa forței de muncă pentru cositul ierbii și uscatul fânului. Aici se cosește tot cu coasa străveche, cositoarea mecanică nu poate ocoli bolovanii mici care nu se văd din iarba până aproape de genunchi, apoi sunt dealuri foarte abrupte, iar pe de altă parte cosașul motorizat cere mai mulți bani decât cel care trage brazda cu coasa tradițională zi-lumină, de dimineața de la șase până se lasă întunericul.

„Nu mai găsim cosași de-ai noștri, zice Cristina, de unde, dacă mai sunt doar câțiva bătrâni în sat și în satele vecine? Cu ani în urmă veneau grupuri de ardeleni, dar mulți au plecat să muncească în străinătate. Cu greu găsim bărbați și femei de etnie romă, din zona Dragoslavele, aproape de Câmpulung. Înainte aduceam bărbați romi din Valea Bădencii, dar acum au dispărut cu totul, mulți dintre ei sunt plecați afară, unii la cerșit, alții chiar să muncească cinstit. Vara asta avem cosași din Valea lui Coman, unii au lucrat cinci luni la un abator din Germania, dar s-au întors, sunt muncitori, nu mă plâng de ei. Dar costurile sunt mari, 210 lei ziua de coasă și două mese pe zi, și 120 de lei ziua de fân, pentru femei, tot cu două mese pe zi. Plus țuica la fiecare masă, și pentru bărbați și pentru femei“.

Munca nu e plătită pentru crescătorii de animale din vârful muntelui. O vacă mănâncă o claie de fân de peste două tone în șapte luni cât nu e iarbă de pășunat, adică echivalentul a vreo trei mii de lei. Iar cașcavalul bio pe care îl face Cristina după o rețetă proprie îl vinde cu doar 30 de lei kilogramul. Din cauza lipsei forței de muncă au fost ani în care un kilogram de fân s-a vândut la preț dublu față de un kilogram de porumb.

Un recurs la memorie…

Profesorul Iosif Căciulă (în Ciocanu, numele Căciulă și Țeposu sunt cele mai răspândite) are acum 83 de ani. A predat Limba și literatura română la zeci de generații, în Moeciu, Șirnea și Dâmbovicioara. De-aici a ieșit la pensie, ca director de școală. I-au trecut prin mâini elevi care azi sunt medici, ingineri, profesori universitari, învățători. Dar vârful carierei lui de profesor îl socotește pe Radu G. Țeposu din satul învecinat Șirnea, unul dintre criticii literari cei mai apreciați ai generației ’80. Gicu Țeposu a murit la nici 40 de ani într-un accident stupid de mașină, pe șoseaua dintre Cristian și Râșnov, din Brașov. A fondat, în primele zile după căderea comunismului, revista Cuvântul, unde m-a chemat în toamna lui ’90 de la revista 22 editată de GDS, unde lucram. M-am dus și am făcut bine că m-am dus. A fost o școală de presă pe care am absolvit-o alături de cel mai bun prieten al meu, jurnalistul colaborator la DW și scriitorul Filip Florian, criticul Tudorel Urian, analistul în domeniul financiar Constantin Rudnițchi, Radu Călin Cristea, mulți ani redactorul- șef al Europei libere la Praga, ulterior membru al CNA, din păcate cu convingeri total deraiate de la etica bunei măsuri, trecut la cele fără de sfârșit în octombrie anul trecut, Ioan T. Morar, poet, fondator al Academiei Cațavencu și consul general la Marsilia timp de un an. Și încă alții. I-am dedicat câteva rânduri lui Radu G. Țeposu din pioșenie, lui care cu vreun an înainte să moară îmi spunea că va pleca de la revistă și se va așeza în Șirnea, să-și scrie cărțile. N-a mai apucat.

…și un pedagog de modă veche

Să ne întoarcem. Profesorul Iosif Căciulă (domnu’ Silvică îi spun oamenii) încă mai meditează și acum, la 83 de ani, copii din Ciocanu, din Șirnea sau Dâmbovicioara. Până în urmă cu vreo zece ani, deși ieșise de mult la pensie, bătea drumul dimineața devreme până la școala din Șirnea ca profesor suplinitor, la vreo trei km de sat, fie ploaie, fie nămeți de zăpadă neîncepută de urmă de om și ger de îți îngheța pana mustății. Școlile din satele pe care le-am numit s-au desființat de mai mulți ani, cei patru-cinci copii din fiecare sat sunt duși și aduși de la școlile din Rucăr sau Bran cu microbuze plătite de primărie.

O școală mâncată de rugina timpului și un primar bine proptit la județeana PSD

Școala din Ciocanu, ridicată de săteni acum vreo cincizeci de ani pe cheltuiala lor, cu zidul din lespezi de piatră cioplite de meșteri pietrari tocmiți tot de ei, e mâncată pe dinăuntru de ciuperca lemnului, iar prin găurile din tabla ruginită a acoperișului șiroiesc ploile pe podelele putrezite.

Măcar piatra ar putea fi recuperată. Dar primarul comunei, Mitică Secăreanu, are cu totul alte treburi. Acum e la al șaptelea mandat, pînă în 1992 a fost ospătar la cabana Brusturet de pe Cheile Dâmbovicioarei. Cu FSN a câștigat primul mandat și fesenist e și în ziua de azi. În cele șapte mandate și-a construit un motel la Dealul Sasului, partea care aparține de județul Argeș, a pus pe picioare o stație de îmbuteliere a apei de izvor de la Gîlgoae, din Cheile Brusturetului, pe care a botezat-o „Apa Craiului“, și învârte și alte afaceri cu voie de la stăpânirea PSD de la Pitești, municipiul reședință de județ care a fost întotdeauna condus de camarila pesedistă.

Inelul de la cravata de pionier și cultul lui Ceaușescu

„Cum era școala în urmă cu o jumătate de secol domnule profesor? îl întreb pe domnu’ Silvică, eram în plin comunism, în perioada șoimilor patriei, a pionierilor, a uteciștilor, a „Cântării României, a falsificării grosolane a istoriei, a înfierării capitaliștilor și imperialiștilor.“

„Așa e, copiii ca și oamenii mari erau îndoctrinați, erau mințiți, «Ceaușescu și poporul» era o lozincă și nimic mai mult. Unii spun că au fost și greșeli ale activului PCR. Care greșeli, când primarul și veterinarul îți intrau în grajd «din greșeală» și îți luau mielul și vițelul cu duba și după ce se umplea duba duceau animalele la abatorul din Rucăr? Sau când bieții pionieri erau aliniați regulamentar, ca la armată, în piețe și stăteau ore în ger ca să asculte cuvântarea lui Ceaușescu?

La o consfătuire la Pitești cu directorii de școală mi-a povestit un coleg cum la o manifestație din asta o elevă în costum de pionier, comandantă de detașament, și-a pierdut inelul de la cravata roșie, știți, inelul acela din sticlă. A fost pusă în rândul din spate, să nu fie văzută, iar a doua zi diriginta i-a scăzut nota la purtare“.

„Copiii, cei buni, citeau tot ce le cădea în mână“

„Cum am zis, au fost multe lucruri rele, unii le-au uitat, iar alții nu le văd nici acum că au fost, dar se făcea carte. Erau profesori dedicați, eram respectați și de elevi și de părinți. Copiii, cei buni, citeau tot ce le cădea în mână, eu le împrumutam cărți și după câteva zile mi le aduceau citite acasă. Îi puneam să mi le povestească chiar aici, în sălița asta în care stăm noi acum. Mă mândream cu ei. Am avut olimpici și candidați la liceele din Câmpulung unde concurența era și de nouă pe un loc, mai ales la Liceul pedagogic. Unul mi-a intrat cu zece pe linie. Și atunci cum să nu fii dedicat trup și suflet meseriei? Acum, celor de-atunci, ni se spune că facem parte din categoria profesorilor de modă veche. Pentru mine e o cinste că mi se spune așa, încheie profesorul“.

Lacrimi pentru o călimară spartă

Copiii erau puși de mici la muncă. De la cinci-șase ani erau trimiși cu vacile la păscut, în poienile pe care muntenii le aveau departe de casă. Nu le era frică de animalele sălbatice, deși toamna se mai întâlneau cu câte un porc mistreț care râma pământul după rădăcini și tuberculi. Își scriau temele pentru a doua zi pe genunchi, stând pe o piatră mai înaltă. Câteodată unuia îi scăpa călimara cu cerneală de pe bordura pietrei și se spărgea. Trebuia să-și termine de scris acasă la lumina chioară a lumânării, târziu, după ce toți ai casei se culcau iar el își ștergea lacrimile cu batista. Nu spunea părinților ce se întâmplase nu atât de frică, ci de rușine.

Acum, cei câțiva copii din satul Ciocanu nu mai sunt trimiși cu vacile la păscut. Cele patru-cinci familii în putere câte au mai rămas au stânile lor, cum spuneam, adună vacile din împrejurimi și își văd singure de toate treburile. Microbul internetului nu putea să nu ajungă și aici. Cât sunt singuri acasă, copiii butonează pe telefonul mobil sau pe laptop.

Oameni mari care abia au împlinit șase ani

Și iarăși mă întorc. Înainte ca satul să ajungă aproape pustiu (de oameni ai locului, iar nu de baștanii care și-au construit aici vile de vacanță cu câte zece-douăsprezece camere), fiecare familie avea de la patru copii în sus. Cei mai mulți au avut Ileana și Niță al lui Pătru, doi băieți și cinci fete, născuți fiecare tot la câte doi ani. Penultimul, Ioachim, despre care am scris la început, mi-a povestit cum pe când avea vreo șase ani, la vremea cositului, maică-sa îl trezea dimineața de tot să taie găina din care să gătească mâncare pentru cositori. Cu ochii cârpiți de somn, desculț și doar în izmene, Ioachim prindea găina de aripi și de picioare, îi punea gâtul pe tăietorul de lemne și dintr-o lovitură cu toporul îi zbura capul. Trupul mai țopăia de cîteva ori în aer, stropindu-i cu picături de sânge izmenele lui Ioachim.

Nu se știe de ce nevestele nu aveau voie să taie nicio orătanie. „Cu iepurii era cel mai greu, spune Ioachim. Prindeai iepurele de urechi și mai întâi îl loveai în creștetul capului cu un lemn gros de fag să-l amețești, altfel te-ar fi zgâriat. Mai întâi scotea câteva țipete de ți se făcea pielea de găină, după care tăcea și puteai să-i iei gâtul“.

„Să fii sănătoasă, femeie“

„S-a întâmplat o dată ca un bărbat să-și dea seama că găina fusese tăiată de muiere, când ea a venit la prânzul cel mare în Poiana Stânii, unde erau cosașii, cu supă cu găluște și friptură la ceaun. Trecuse mai devreme o femeie pe poteca spre Piatra Galbenă, unde avea și ea fân, și i-a zis omului că băiatul lui cel mic, singurul atunci acasă, avea «temperatură mare» și că maică-sa îi pune comprese cu apă rece tot la câte un sfert de oră, dar nu cedează. Și atunci bărbatul își pune următoarea întrebare, povestește Ioachim: «Păi cum să taie fii-miu găina, dacă are temperatură?». Ia coșul cu mâncare din mâna nevestei și îl aruncă preț de patru-cinci brazde, atâta supărare adunase în el. Nu a înjurat-o, nu i-a zis nici măcar ești proastă. Femeia a dat fuga acasă și s-a întors în Poiana Stânii cu un coș plin cu carne afumată și cârnați păstrați de la Crăciun în garnița cu untură, cu bulze, ouă făcute jumări și, ca să-și îmbuneze bărbatul, le-a mai adus cosașilor încă o sticlă cu țuică de Boteni. «Să fii sănătoasă, femeie, atât i-a zis omu-său»“.

Nu cred că Ioachim a înflorit povestea pentru că i-am spus că scriu despre satul lui natal pentru Deutsche Welle. Și nici ceea ce urmează nu cred să-i fi înflăcărat imaginația.

Cum își părăsește căprioara puiul când îi vine sorocul

„Eram la coasă cu tata în Padina Șchiopului, începe Ioachim. Și tot așa, din brazdă-n brazdă, ajung la un cerc mare de iarbă culcată la pământ, aproape uscată, în jurul unui bolovan cam cât un om până la brâu. Îl chem pe tata și-i arăt, uite, pe-aici au jucat ielele, îi zic, poate chiar în noaptea de Sânziene. Nu e, măi Ioachime, cum zici tu, așa își părăsește căprioara puiul când îi vine sorocul să se descurce singur. Aleargă în jurul unui copac sau al unei pietre, cum e asta, și puiul după ea, până îl amețește și pică la pământ. Atunci căprioara îl lasă și fuge în adâncul pădurii și dusă e. Într-un an îi vine din nou timpul să fete și tot așa. Au și vietățile astea legile lor, poate mai cu cap decât legile omului“.

Îl întreb pe Ioachim dacă povestea chiar e adevărată. „Sigur că e, zice Ioachim cu un soi de mândrie că el însuși fusese părtaș la întâmplare, s-a făcut și o emisiune la TVR, a venit doamna Cristina Struțeanu în sat cu carul de reportaj și l-a filmat pe tata povestind cum își părăsește căprioara puiul, mai exact cum îl eliberează de sub grija ei“.

Case părăginite în coasta vilelor de neam-prost

În Șendroae, o mărginime a satului Ciocanu, nu mai locuiește nimeni de-al locului. Toți s-au dus unde ne ducem toți. Au apărut însă vilele ca ciupercile după ploaie. Să nu se înțeleagă cumva că îi repudiez pe noii locatari ai satului, pe cei cu „posibilități materiale“. Nici vorbă.

Dar nu vii tu, baștan de la cine știe ce companie de stat, de la instituție publică, din guvern, parlament și alte asemenea tiparnițe de bani, unde sutele de mii sau milioanele de euro se învârt din vârful peniței, să-ți ridici ditamai vila de neam-prost cu cel puțin zece camere și tot atâtea băi (casă de vacanță e trecută în declarația de avere) care nu respectă nici o fărâmă din arhitectura tradițională, care poluează fonic țârâitul greierilor cu nelipsitele manele ale lui Vali Vijelie, Adi Minune, Florin Salam și câți or mai fi fiind în noua modă a muzicii de petrecere care a pătruns din păcate până și în zona Maramureșului sau Bucovinei, a Banatului sau Făgărașului – adică peste tot.

Ceva mai sus, în Poiana Stânii, o singură locuință a fost păstrată așa cum era, pe care a cumpărat-o în urmă cu mai bine de douăzeci de ani Andrei Manolescu, băiatul lui Nicolae Manolescu.

Secătura, o altă mărginime a satului, a fost cumpărată aproape toată, peste zece hectare, de un afacerist din Pitești, unul Spătaru – informația o am de la profesorul Silvică, dar povestea o știe tot satul. Adică ce a mai rămas din el. Omul și-a ridicat doar o vilă a lui, să fie casă de vacanță în sânul familiei, și nu are de gând să revândă moșia pe parcele, la un preț mai mare decât cel cu care a cumpărat pământul de la moștenitorii celor duși „în loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinul“. Domnul ăsta Spătaru a cumpărat și și-a împrejmuit cele zece hectare de fâneață ca să aibă liniște. Să nu mai apară și alți cumpărători pe care să-i aibă vecini. Înainte vreme liniștea în satul Ciocanu nu costa nici un leu. Acum se cumpără cu un purcoi de bani. Mi-e greu să cred că sunt bani curați, ca aceia pe care muntenii îi câștigau cu sudoare și îi purtau cu ei în chimir în drumurile cu căruța la câmpie, de unde cumpărau saci cu grâu și porumb pentru trebuințele gospodăriei.

„Aici oamenii mor de moarte bună“

În celălalt sat al comunei, Dâmbovicioara, la o diferență de altitudine de 400 de metri față de Ciocanu, răsfirat între și pe dealurile de după Cheile Dâmbovicioarei, unde e și peștera cu același nume și care este principalul punct de atracție pentru turiști și mană cerească pentru proprietarii de pensiuni, singurătatea parcă nu țiuie în urechi ca în satul de deasupra. Nu e de tot depopulat, s-au mai așezat și câțiva tineri, mai trăiesc oameni care au împlinit 90 de ani, cum e Gogu Țențu, care a mai cosit și în vara asta, dar într-o zi l-au găsit niște femei căzut pe brazdă. L-au frecat la tâmple, l-au ridicat și ’nea Gogu le-a zis șugubăț „am cam amețit un pic“. Vezi femei de peste 80 de ani trecând pe poteci cu furca și grebla pe umăr, să lucreze la fân.

În zona asta de la poalele Pietrei Craiului oamenii trăiesc mult. Gheorghe Tucă a făcut amândouă războaiele, a murit la puțin timp după ce a împlinit 104 ani. L-a găsit într-o dimineață o femeie care mai avea grijă de el stând pe scaun, cu tâmpla pe masă, cu o cană cu ceai din care băuse jumătate. Femeia a crezut mai întâi că ațipise. Dar nu s-a mai sculat.

„Aici oamenii mor de moarte bună“ e o vorbă pe care o spun muntenii celor care-i întreabă de sănătate.