Acordul cu FMI şi priorităţile moral-politice

Subiectul unui eventual acord cu FMI a primit la Bucureşti un tratament surprinzător. În primul rînd el a fost înconjurat de o nefirească discreţie ca şi cum ar fi fost vorba de o delicată operaţiune diplomatică. Chiar dacă există temeiuri de discreţie într-o societate isterizată pe tema «constrîngerilor» impuse de FMI, totuşi explicaţia nu este suficientă.

Mai probabil este că preşedintele Traian Băsescu şi Guvernul (în componenta sa PDL) s-au temut să nu apară într-o lumină nefavorabilă. Exista deja precedentul cu legea salariilor profesorilor, pe care Preşedintele a promulgat-o după o argumentaţie extrem de confuză. Or, acum, s-a întîmplat aproape la fel: Preşedintele cu vreo lună în urmă a declarat apăsat că România nu va negocia cu FMI, dar ulterior datele statistice au dezminţit această hotărîre care fusese întemeiată se pare mai mult pe mîndrie patriotică decît pe o analiză economică. Dar nici preşedintele şi nici Primul ministru nu mai puteau da înapoi fără o punere în scenă adecvată. De aceea ei au început discuţiile «de evaluare» cu FMI în secret, ascunzîndu-şi intenţiile mai ales faţă de PSD şi Mircea Geoană.

Mircea Geoană, desigur, a imputat partenerilor lipsa de transparenţă şi a solicitat o şedinţă a coaliţiei în care subiectul acordului cu FMI să fie discutat cu toate cărţile pe masă.

Dar de transparenţă are nevoie nu doar Mircea Geoană, ci mai ales opinia publică din România, pentru că relaţiile nesincere din cadrul coaliţiei de guvernare au făcut ca o temă atît de importantă ca aceea a unui împrumut extern masiv însoţit de un acord cu FMI să fie prezentată trunchiat, în absenţa informaţiilor vitale.

Guvernul Boc a regresat, întrucîtva, la nivelul anilor ‘90 atunci cînd informaţiile economice esenţiale erau monopolul unei minorităţi politice.

Chiar dacă astăzi informaţia este într-o largă măsură accesibilă, ea rămîne totuşi în stare brută, în statistici şi grafice şi are pe mai departe nevoie de o „traducere” în termeni morali şi politici.

În această ambianţă cu totul tulbure proliferează poziţiile extreme şi demagogia politică. PNL, de exemplu, contestă în termeni dramatici ideea unui acord cu FMI şi chiar dacă destule din argumentele prezentate marţi de Călin Popescu Tăriceanu sînt rezonabile şi au sens, totuşi liberalii (la fel ca acum o lună preşedintele Traian Băsescu) a apăsat excesiv pe tema mîndriei naţionale. „Nu am crezut că o să-l văd vreodată pe Traian Băsescu cerşind în genunchi de la FMI”, a spus Tăriceanu, or, tipul acesta de imagini nu ţin loc de o veritabilă argumentaţie.

Cu toate acestea este de remarcat că PNL este mai transparent decît Guvernul, întrucît liberalii au spus, deschis, că ei mizează pe creşterea deficitelor şi pe creşterea datoriei interne (în detrimentul generaţiilor viitoare), dar că mai important pentru ei este să salveze „prezentul”. PSD la rîndul său, pare să aibă opţiuni mai clare şi nu ezită să-şi manifeste oroarea faţă de „constrîngeri” şi faţă de „austeritate”. Guvernul şi Preşedintele, în schimb, nu au spus, deocamdată, care sînt priorităţile lor în ordine morală.