Active şi pasive la Annapolis

Luni, pregătirile în vederea relansării procesului de pace israeliano-palestinian şi-au atins punctul culminant. Preşedintele SUA, George Bush i-a primit la Casa Albă pe premierul israelian Ehud Olmert şi pe preşedintele palestinian Mahmud Abbas. Iar şefa diplomaţiei americane, Condoleeza Rice, care-i invitase la Departamentul de Stat pe reprezentaţii Cvartetului Internaţional pentru Orientul Mijlociu le-a oferit o cină participanţilor la Conferinţă.

Rice le-a mulţumit liderilor de la Ierusalim şi Rammalah declarînd că fără curajul de care au dat dovadă premierul israelian şi preşedintele palestinian Conferinţa nu ar fi putut avea loc”.

De conferinţă se leagă numeroase speranţe. Occidentalii de pildă, nădăjduiesc ca reuniunea de la Annapolis, la care din partea Germaniei participă ministrul de externe Frank-Walter Steinmeier, să pună bazele negocierilor finale menite să ducă la crearea unui stat palestinian.

Steinmeier a declarat în context că, „dacă se crează aici premizele necesare pentru ca în anii următori să se clarifice problemele nerezolvate, e de sperat să ni se realizeze visul de a vedea Israelul şi Palestina convieţuind, în pace şi bună vecinătate”.

Dar care sunt problemele ce se cer rezolvate? Şi ce şanse are conferinţa de la Annapolis de a reuşi, cîtă vreme sumedenie de alte tentative similare au eşuat jalnic în trecut?

Active

După 6 decenii jalonate de confruntări sîngeroase, israelienii şi palestinienii de pe malul apusean al Iordanului par, ce-i drept, hotărîţi să ia taurul de coarne şi să-şi rezolve divergenţele majore pe cale diplomatică. Iar SUA, asistate de o bună parte din Comunitatea Internaţională sunt decise să le dea o mînă de ajutor, mediind din răsputeri.

In faţa extinsului scepticism al observatorilor, administraţia americană a atras în repetate rînduri atenţia asupra bunăvoinţei afişate în ultima vreme de liderii israelian şi palestinian, care şi-ar fi manifestat în mod clar „dorinţa de a proceda la tratative serioase”.

Acestea vizează cele trei principale contencioase, care au împiedicat pînă acum rezolvarea negociată a litigiului. E vorba de statutul Ierusalimului, de cursul frontierelor viitorului stat palestinian şi de problemea repatrierii refugiaţilor.

Fapt e, că oficialităţile din Washington au acordat delegaţiei palestiniene o atenţie ieşită din comun, ridicînd pe scut, cît au putut mai mult, administraţia autonomă condusă de Mahmud Abbas. Această curtoazie specială are o explicaţie vădită, fiind menită să întărească poziţia liderului de la Rammalah în condiţiile în care palestinienii sunt scindaţi, iar fîşia Gaza continuă să fie la cheremul grupării extremiste Hamas, susţinute de Iranul fundamentalist-islamic. Nici regimul de la Teheran, nici reprezentanţii islamiştilor palestinieni n-au primit invitaţia de a participa la reuniunea din SUA.

In schimb, americanii şi-au pus la bătaie întreaga influenţă, pentru a convinge aproape 50 de state, între care, în special, ţările arabe şi nu în ultimul rînd Siria, principalul aliat arab al Iranului, să-şi trimită reprezentanţi la Annapolis.

Această largă participare este fără precedent în lunga listă a eşecurilor şi în scurta istorie a succeselor negocierilor de pace israeliano-arabe. Ea documentează clar că, în lumea arabă şi islamică, ori cel puţin în rîndul elitelor arabe a avut loc o schimbare de proporţii în favoarea ideii că o rezolvare diplomatică a litigiului cu statul evreu a devenit imperios necesară.

Chiar şi în rîndul palestinienilor pare să se fi produs o mutaţie majoră. Sondajele de opinie indică faptul că, în pofida opoziţiei virulente a grupării Hamas, care, ca şi Iranul, a respins categoric Conferinţa de la Annapolis, şi în genere ideea de negocieri, două treimi din palestiniai s-au declarat în favoarea participării lui Mahmud Abbas la această întrunire.

În ce-l priveşte, preşedintele american George Bush le-a cerut ambelor părţi să facă ample concesii.

Pasive

Dar ce şanse are apelul său de a fi transpus? Cîte compromisuri îşi pot oare asuma cele două tabere, cîtă vreme nici premierul israelian Olmert, şi nici liderul palestinian Abbas nu se bucură de o autoritate internă adecvată, cîtă vreme ambii continuă să fie puternic contestaţi de propriul lor electorat?

Încât succesul conferinţei de la Annapolis e departe de fi garantat.

Dimpotrivă, obstacolele din calea unei soluţionări diplomatice a conflictului pentru controlul Ţării Sfinte rămîn multe şi redutabile.

Israelienii nu pot de pildă consimţi ca numeroşii refugiaţi palestinieni să aibă dreptul de se stabili în interiorul hotarelor statului evreu, dacă nu vor să pună în pericol existenţa acestei ţări ca patrie a unei majorităţi evreieşti.

Palestinienii, la rîndul lor, nu pot renunţa la dreptul – în fond individual - al refugiaţilor de a se repatria. Ierusalimul – şi în special oraşul vechi – precum şi împărţirea teritoriului între cele două entităţi, israeliană şi palestiniană riscă să rămînă de asemenea mere ale discordiei câtuşi de puţin mai lesne de eliminat decât la Camp David în anul 2000.

Eşecul acelei reuniuni, i se datorase în primul rînd fostului lider palestinian. Yasser Arafat respinsese generoasele oferte teritoriale ale premierului israelian Ehud Barak şi ale preşedintelui american Bill Clinton. Marele fiasco de la Camp David se soldase cu izbucnirea celei de-a doua intifade palestiniene, cu terorism dezlănţuit şi ani de zile de vărsări de sînge.

Or, cu excepţia lui Arafat, întreaga delegaţie de negociatori palestinieni de la Camp David participă şi la conferinţa de la Annapolis.

E greu de crezut că, de această dată, aceiaşi indivizi, consideraţi de mulţi palestinieni drept corupţi pînă în măduva oaselor, de mulţi israelieni drept funciari ostili unei păci autentice, vor reuşi nu doar să sară peste propria lor umbră, ci şi să-şi determine poporul să le accepte revizuita poziţie.