1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Adevăratul rege

Petre M. Iancu
6 decembrie 2017

Ştim ce a însemnat regele Mihai pentru istoria românilor? Dar pentru a lumii? Nu vom afla niciodată ce-am pierdut, cât timp nu ne uităm în jur, să comparăm. Şi în trecut, să-l măsurăm.

https://p.dw.com/p/2oqis
Regele Mihai
Imagine: picture-alliance/dpa/M. Barbu

Doar plasarea personalităţii regelui în contextul ei istoric şi geografic promite să ne ajute să înţelegem just cine a fost cu adevărat Mihai I al României.

Am auzit de la un spirit cultivat şi fin, observator altfel atent, că România n-ar fi dispus decât de doi regi mari. Şi-anume primii. Ultimii doi fiind, prin urmare, mici. Aşa să fie?

Nu puţini consideră că n-ar fi fost mare lucru de capul lui Mihai. Că ar fi fost un simbol şi atât. Că n-a vorbit destul de bine. Ca şi cum biblicul Moise n-ar fi fost peltic.

În fapt, Mihai I a fost un rege mare. Dar nu prin vorbe, ci prin fapte, care îl disting în Europa. Şi în istorie.

Cum să ne dumirim? Privind sagace în jur şi în trecut. Ce vom descoperi? În ţară, vom identifica regimul Dragnea şi tentativele sale iresponsabile de a pune pe butuci statul de drept şi de a scoate România din alianţele occidentale, prea incomode pentru oligarhiile penale. Alianţa cu vestul e cea pe care, la ceas de mare cumpănă, Mihai I a vrut-o şi-a cerut-o cu toată fibra fiinţei sale pentru izbăvirea de nelibertate a românilor.

Dar în afară? Ce depistăm privind în jur spre fostele imperii care au stăpânit cândva meleagurile româneşti? Dezastrul regimurilor autoritare ale unui Putin, Erdogan şi Orban. Iar în Germania, de a cărei înveninată îmbrăţişare nazistă a scăpat ţara regele Mihai? O democraţie afectată şi discreditată de o clasă politică dominată de meschinăria, amoralitatea, venalitatea şi pofta nemăsurată de putere a unor politicieni mediocri, amendaţi de alegători, dar călărind virtuos pe „Realpolitik”. De pildă pe versiunea celei, în virtutea căreia ministrul de externe Sigmar Gabriel propune Europei s-o lase mai moale cu etica, să se despartă de americani şi să se certe cu valorile occidentale, aliindu-se cu dictaturi în ascensiune, doar pentru că sunt mari şi tari şi ar aduce beneficii Bătrânului Continent.

Nimic nu scoate în evidenţă mai pregnant calitatea defunctului rege al românilor decât a-l compara cu politicianismul din patria dinastiei de Hohenzollern, precum şi cu predecesorul şi succesorii regelui la cârma statului român.

Şi ce nu s-a spus despre rege. Câtă ură pe el nu s-a revărsat, periodic, dimpreună cu răsuflarea fetidă a extremiştilor, criminalor de război şi împotriva umanităţii de la Bucureşti şi de aiurea, a învăţăceilor lor siniştri, care l-au dat afară din ţară în mai multe rânduri, mai întâi sub Dej şi Pauker, iar apoi sub Ion Iliescu.

Ce şuvoi nesecat şi toxic de minciuni, de semiadevăruri profund falsificatoare, de răutăţi n-a împrăştiat falanga dezinformării şi a antidemocraţiei despre aceste rege. Că e venetic. Că ar fi trădat. Că ar fi furat şi băut sângele poporului. Că ar fi progenitura unui monstru.

Nimeni n-ar fi meritat maliţiozitatea şi veninul, ferocitatea şi infamia, minciuna şi neomenia, care, în numele antonescienilor, legionarilor, nomenclaturii comunisto-securiste, s-a abătut asupra renumelui acestui om. Şi cu atât mai puţin acest rege.

Dar monstruoasa nedreptate care i s-a făcut n-a fost lipsită de o noimă sinistră. Cum să se delimiteze de el lacheii, iresponsabili, ai infernului totalitar, altfel decât prin limba şi cu glasul, cu faptele şi stilul adecvat naturii lor? Nu răspunsese acest rege, invitat să dea seamă, ca patriarhii şi proorocii, strigând - iată-mă! - când s-a auzit chemat la luptă contra sistemelor totalitare ale secolului XX? Cum ar fi putut slujbaşii crimelor în masă şi profitorii lor să nu-l deteste din rărunchi?

La o vârstă la care alţii nu visează decât discoteci, băute şi distracţii, omul nu stătuse să-şi savureze titlurile, tinereţea, frumuseţea, bogăţia. Dotat cu o educaţie de excepţie, cu un bun simţ, un curaj şi un simţ al datoriei ieşite din comun, s-a ridicat, riscând totul, personal, spre a-şi salva ţara.

A făcut-o mai întâi - şi, în fond, pentru vecie, fiindcă, memorabilă premieră, a intrat astfel, dimpreună cu românii săi iubiţi, în miezul istoriei globale - printr-un puci, izbâvindu-şi compatrioţii de dictatura antonesciană şi de nefasta ei alianţă cu Hitler. Dar nu i-a mântuit doar pe români. Căci a grăbit înfrângerea abominaţiei naziste. A salvat, scurtând cu şase luni războiul, sute de mii de vieţi.

Or, ”a salva o viaţă e a salva o lume întreagă”, afirmă înţelepciunea poporului evreu, un neam ai cărui fii erau supuşi exterminării în imperiul hitleristo-fascist. Pe unii, supravieţuitori ai genocidului comis în Transnistria, i-a extras din maşinăria morţii regina mamă, intervenind la fiul ei, Mihai. L-a implorat să nu admită să i se păteze numele şi tronul cu nelegiuirea exterminărilor din teritoriile administrate de autorităţile române. Lovitura sa de stat le-a redat viaţa acestor descendenţi ai poporului Cărţii, condamnaţi la moarte doar pentru că erau evrei. Iar României i-a retrocedat demnitatea şi o parte din teritoriul transilvan, jefuit prin rapt hitleristo-hortist.

Atât şi ar fi fost mai mult decât destul. Dar a urmat greva regală, încercarea unui suveran şi inteligent şi excepţional educat de a frâna şi crâncenul tăvălug comunist. A-l învinui că n-a reuşit să-l oprească în condiţiile în care democraţiile occidentale nu s-au opus cotropirilor staliniste e o ticăloşie dintre cele mai crunte. Poporul român n-a acceptat această mârşăvie. L-a înţeles pe rege în ciuda deceniilor de manipulare şi i-a iertat involuntarul eşec. Altminteri nu l-ar fi primit cu entuziasmul fără egal al anului 1992.

Sigur, n-a fost un semizeu. A dat greş, grav, când a dat mâna cu abjecţii urmaşi ai celor ce l-au forţat să abdice. Când, uitând de "timeo danaos et dona ferentes", le-a acceptat "grecilor darurile" şi postcomuniştilor avansurile însoţite de promisiuni materiale. Ori când, din prezumtiv pragmatism, n-a izbutit să ţină piept, cu o casă infiltrată de răul timpului, alunecării în dezastrul dihoniei familiale. Nemernicii i-au răsplătit moderaţia cu noi dejecţii.

Fapt este că, la ceasul marelui pericol, n-a dezertat. În situaţiile limită, în cele care contează până la urmă cu adevărat, a spus prezent. Şi-a fost prezent. Chiar din exil. 

Cum a putut? A interiorizat, de tânăr, valori care-ntre timp trec drept ”caduce”, dacă n-au dispărut cu totul. Patriotismul autentic, bunăoară. Şi o responsabilitate veritabilă, în spiritul lui ”Nihil Sine Deo”. 

Mă înclin adânc în faţa memoriei acestui mare om de stat. A acestui rege adevărat.