Adio antiamericanismului francez

Noul preşedinte al Franţei le-a expus într-un discurs rosit în faţa ambasadorilor acreditaţi în capitala ţării sale

La trei luni de la accesul său la putere, noul şef de stat francez şi-a expus aşadar, pentru prima dată, proiectele politice externe. Nicholas Sarkozy a promis în context să se consacre diplomaţiei cu aceiaşi energie, pe care a investit-o în ultima vreme în politica internă.

Punctul central al strategiei sale îl va constitui efortul de a împiedica dezmembrarea lumii şi împărţirea ei în nenumărate blocuri şi poluri de putere, care mai de care mai hotărîte să-şi încordeze muşchii. In acest scop, Sarkozy propune elaborarea unei strategii militare comune a UE şi a alianţei nordatlantice. Franţa, a spus el, va avansa în acest sens o serie întreagă de propuneri. Obiectivul este „să dispunem de ambele, de o politică de apărare europeană independentă şi de o alianţă NATO în care să fim pe deplin activi”.

Recent, Sarkozy a iscat senzaţie, trimiţîndu-şi ministrul de externe în Irak. Călătoria lui Bernard Kouchner a semnalizat ruptura netă a noii Franţe de politica externă a lui Jaques Chirac. Predecesorul lui Sarkozy la palatul Elysee plasase Franţa ferm pe orbita adversarilor SUA, antiamericanismul devenind dominant după ce la Washington s-a lansat campania, care a pus capăt brutalei dictaturi a lui Saddam Hussein.

Acum Sarkozy a făgăduit o mai puternică implicare a Franţei în pacificarea Irakului, chiar dacă a condiţionat-o de o politică de natură „să deschidă orizontul unui calendar clar al retragerii trupelor străine din Irak...”

Radicala reorientare a Franţei pe eşichierul internaţional a reieşit limpede şi din schimbarea fundamentală de atitudine a Parisului faţă de relaţiile directe cu SUA. Dacă, sub Chirac, raporturile franco-americane s-au deteriorat sensibil, Sarkozy a ţinut să scoată în evidenţă necesitatea bunelor legături transatlantice. „Prietenia cu SUA este azi la fel de importantă ca şi în ultimele două sute de ani, chiar dacă o alianţă nu înseamnă consonanţă necondiţionată”, a spus el.

In privinţa Iranului, Franţa susţine în continuare strategia UE, care propune înăsprirea continuă a sancţiunilor impuse regimului de la Teheran, cîtă vreme executivul iranian nu renunţă la îmbogăţirea uraniului necesar fabricării de bombe atomice. Or, strategia europeană implică ororarea de o confruntare militară cu mulahii şi o permanentă „deschidere” faţă de Iran. Potrivit lui Sarkozy, ar fi o catastrofă „ca în final să nu mai existe decît alternativa bombei iraniene sau a bombardării Iranului”.

Sarkozy i-a mai surprins pe unii observatori, în măsura în care s-a îndepărtat de categoricul refuz din trecut al Franţei de a accepta aderarea Turciei la UE. Noul şef de stat francez a declarat că nu se va opune unilateral cooptării Ankarei, cu condiţia ca rezultatul negocierilor cu turcii să nu fie prestabilit şi să nu implice neapărat aderarea. In fine şeful statului francez a făcuit o reverenţă în direcţia Berlinului, preluînd o teză larg susţinută de germani. Sarkozy s-a pronunţat în favoarea reformării principalelor instituţii internaţionale, prin includerea de noi state membre precum Brazilia, China sau India în grupul G-8 şi a Germaniei în cercul membrilor permanenţi ai Consiliului de securitate ONU.