Alegerile greceşti

Victoria electorală a lui Alexis Tsipras a fost aplaudată ici-colo şi în România. Cineva observa, cu perspicacitate, că denumirea de ”stângă radicală” este improprie câtă vreme Syriza nu este un partid comunist în sensul riguros al termenului şi că proiectul său este identic cu al social-democraţiei europene de acum câteva decenii. Altcineva admitea că dă prioritate unui sentiment politic şi că a jubilat la rându-i ascultând declaraţiile lui Tsipras împotriva „elitelor şi oligarhilor”.

Toate acestea par să ignore însă aspectul central al problemei: datoria publică a Greciei reprezintă 175% din PIB şi se ridică la 321 de miliarde de euro, dintre care 70% este deţinută de BCE şi câteva dintre statele UE. În cazul în care Grecia nu ar mai plăti nimic din acest moment, Germania ar pierde vreo 40 de miliarde, Franţa peste 30, Italia 28 de miliarde etc. Dacă România ar fi făcut parte din zona Euro şi ar fi participat, cel puţin, la garanţiile oferite împrumutului către Grecia, probabil că am fi întâlnit şi aici mai multă circumspecţie.

Reacţiile legate de alegerile greceşti ignoră faptul că nu atât opoziţia stânga-dreapta se află acum în discuţie, nu atât alternativa creştere/austeritate, cât relaţia dintre creditor şi debitor. Stânga lui Tsipras este percepută drept ”radicală” nu pentru că ar dori să naţionalizeze proprietăţile, ci pentru că militează pentru anularea datoriilor. Este un alt tip de radicalism care seamănă destul de bine cu cel al dreptei suveraniste. De altfel alianţa guvernamentală de la Atena conţine exact aceste componente. Liderul partidului ”Grecii Independenţi”, Panos Kammenos a părăsit dreapta creştin-democrată ca protest faţă de măsurile impuse de FMI şi Uniunea Europeană, denunţând pierderea suveranităţii naţionale. În ciuda deosebirilor doctrinare, Tsipras şi Kammenos par să se înţeleagă perfect cât priveşte problema datoriilor. Alegătorii partidului majoritar, Syriza, nu sunt nici ei în totalitate socialişti după chipul lui Tsipras, ci şi oameni din păturile sărace sau sărăcite cu o viziune mai curând conservatoare asupra societăţii. În fine, faptul că Alexis Tsipras a refuzat pentru prima dată în istoria Greciei o ceremonie de investire cu participarea înaltului cler ortodox şi că a încheiat totodată o alianţă cu un politician ultraconservator ca Panos Kammenos arată, indubitabil, că principala prioritate a noului guvern este datoria externă şi nu reformarea societăţii.

În linii mari, noul premier de la Atena pretinde să i se ofere deplina libertate în a-şi croi politicile interne, cu argumentul că politica de până acum a eşuat şi că o veritabilă relansare a economiei ar oferi mai multă satisfacţie creditorilor decât politica austerităţii.

Pare perfect raţional, dar problema majoră, aşa cum oficialii greci au arătat-o cu diferite ocazii, este că Grecia nu va putea plăti niciodată datoria integrală. Toată lumea e conştientă că e necesară o reducere a datoriilor, dar creditorii nu doresc să scape lucrurile de sub control. De aceea Germania, Olanda, Austria, Finlanda, ţările mai exigente, vor căuta probabil să-şi exercite pe mai departe influenţa asupra politicilor economice de la Atena, în tentativa lor de a diminua pagubele. Şi Franţa socialistă pare destul de circumspectă, aşa cum a reieşit din mesajul bine cântărit al lui François Hollande. După cum vedem, creditorii ”de stânga”, chiar dacă la nivelul retoricii pot adopta o frazeologie mai simpatetică, tot creditori rămân şi manifestă şi ei aceeaşi îngrijorare faţă de soarta datoriilor.

Prin urmare simpatizanţii români ai partidului Syriza ar trebui să remarce că ne aflăm într-o situaţie istorică cu totul nouă. Cea mai mare parte din datoria Greciei este deţinută de entităţi publice. Nu bancherul veros, resentimentar este adversarul politicii greceşti, nu elita sau oligarhia cum am dori să-i spunem, ci, într-un sens difuz, contribuabilul din diferite ţări europene. Cel puţin în această privinţă, temerile suveraniştilor greci sunt îndreptăţite: Grecia nu mai este demult o ţară independentă în sensul mai vechi al termenului. Grecia nu poate redeveni suverană pe măsura retoricii de campanie decât prin ieşirea din zona Euro şi redefinirea integrală a relaţiilor cu Uniunea Europeană. Dar Alexis Tsipras nu doreşte acest lucru. Şi nici grecii care l-au votat.

Pentru a vedea mai clar: Alexis Tsipras face figura unui suveranist care destituie Troica, dar care pretinde, totodată, ca UE să-şi asume cel puţin jumătate din datoria grecească. Cu alte cuvinte vrea şi făina şi banii de făină în acelaşi timp.