Am învăţat ceva din greşelile noastre?

Dacă românii au învăţat ceva din ultimii ani de pesedistă dezagregare a democraţiei româneşti, în care, sub varii pretexte, statul şi instituţiile lui s-au văzut puse în slujba apărării de puşcărie a unei clici restrânse de penali şi infractori, atunci electoratul va pedepsi sever cleptocraţia. Şi o va pedepsi aşa cum o doare mai rău: votând masiv partidele de opoziţie la scrutinul european şi optând, scârbit de politicianism greţos, pentru a răspunde de două ori da la referendumul pe justiţie.

Pentru că va înţelege just dedesubturile minciuniIor răspândite de propaganda pesedistă spre a-i masca dezastruosul bilanţ dragniot. De pildă cea despre imaginare ”succese”, ca sporirile de salarii şi pensii, care, în realitate, sunt mâncate de amplificarea inflaţiei. Ori despre şomajul redus, generat de politici economice benefice, anterioare regimului dragniot şi de milioanele de români care lucrează în străinătate, regimul nearătându-se în stare să oprească exsanguinarea ţării, prin emigraţie. 

Dar au învăţat românii lecţiile ultimilor trei ani? Sau se mai lasă, mulţi, momiţi? Câţi au înţeles că nicio promisiune goală, oricât de ispititoare financiar, nu e acceptabilă, dacă preţul îndeplinirii ei e asasinarea democraţiei şi indiferenţa faţă de viitorul unei ţări făcute de ruşine, în lume, de PSD? Dacă românii n-au învăţat, încă, toţi, ce au de făcut, în ciuda sutelor de mii de protestatari ieşiţi în stradă să sfideze şi cel mai năprasnic cer ori pe găzarii şi bătăuşii jandarmeriei, să nu ne grăbim să fim primii care aruncă piatra. În faţa apocalipticului spectacol al orgiei teroriste de la nine/eleven m-am consolat invocând capacitatea extraordinară a democraţiilor liberale de a învăţa rapid din propriile gafe şi erori şi a elabora strategii de combatere şi înfrângere a răului.

În primul rând a celui extremist. M-am înşelat grav cu privire la capacitatea unora de a învăţa, fie şi lent. Retractilitatea, împăciuitorismul şi laşitatea tergiversând sistematic măsuri de apărare în faţa extremismului islamist, a expansionismului putinist şi iranian, ori a altor pericole acute, nu sunt defel singurele neajunsuri majore confruntând naţiunile occidentale. Reflexul colectivist, populist de dreapta, neomarxismul, antiliberalismul ecologist, antisemitismul, antiamericanismul şi o crescândă intoleranţă manifestată corect politic, în numele toleranţei, dau mari bătăi de cap societăţilor deschise.

Mai nou au stârnit vâlvă în Germania propunerile de exproprieri avansate de politicieni din partide cotate ca fiind de stânga, dar democratice. Nu puţine comentarii au iscat de pildă recomandările de "colectivizare a concernului BMW” şi de expropriere a "spaţiului de locuit excedentar" ale şefului tineretului social-democrat din Germania, Kevin Kühnert. Halucinantele idei comuniste ale individului n-au dus, vai, la debarcarea sa. Mai grav, ele s-au văzut secondate de favorizarea de către verzi ecologişti, în frunte cu liderul partidului, Robert Habeck, a exproprierilor de locuinţe în scopul unei prezumtive ”ajutorări” a germanilor în condiţii de penurie de apartamente de închiriat.

Inutil de subliniat ce înseamnă pentru o economie fie şi socială de piaţă, precum cea germană, asemenea semnale politice. Imorale, întrucât aduc atingere dreptului sacrosanct la proprietate, revendicările comuniste ale stângii ecologiste şi social-democrate riscă să antreneze devastatoare consecinţe, deopotrivă politice şi economie. Odată impuse, aceste măruri ar declanşa o grabnică fugă de capital. S-ar produce o reducere perceptibilă a investiţiilor. S-ar pierde masiv locuri de muncă. Şi ar avea loc o consecutivă pauperizare şi anemiere a păturilor sărace, a căror ”împuternicire” e pretextul acestor demersuri populiste, menite, în fapt, să restrângă atractivitatea dreptei. Care, în urma crizei migraţiei, şi-a asigurat ori ameninţă să-şi asigure majorităţi politice confortabile în vestul Europei.

Nu mai puţin sinucigaş s-a dovedit, în ultimele decenii, feminismul. Care de la revendicarea, justificată, a impunerii egalităţii în drepturi a femeilor şi bărbaţilor, a ajuns mai nou pe mâna unor purtătoare de cuvânt complet inadecvate. În război total cu orice masculinitate, reală sau virtuală, aceste femei au sfârşit prin a impune din raţiuni ideologice siluirea limbilor europene pentru a le ”corecta” politic şi estetic presupusele ”infracţiuni de gen”. Că demonizarea bărbaţilor în numele drepturilor femeii şi tratarea masculinităţii ca un handicap hidos îi afectează nu doar pe ei, ci, tot mai serios, şi pe ele, nu pare să intre în anumite capete pătrate ale sexului frumos. Or, în vestul Europei, în loc să se consolideze egalitatea de şanse, s-a trecut la impunerea unor discriminări, de această dată zise, ipocrit, "pozitive". Care, în loc să ajute realmente, riscă să atârne noi pietre de moară de gâtul imperativului dreptăţii şi al unor economii grevate oricum, între altele, de insuficientă competitivitate.

Ca şi de taxe excesive. Ceea ce nu înseamnă că nu învaţă chiar nimeni nimic din trecut. Elita apuseană a început, de pildă, să priceapă că se confruntă cu forme insidioase de militantism extremist, afişat în numele toleranţei, al drepturilor omului şi al democraţiei. Forme care se cer rapid combătute.

Iată motivul pentru care principalele partide germane, cu excepţia notabilă a postcomuniştilor, s-au hotărât să adopte în Bundestag o rezoluţie de condamnare a mişcării BDS. Cerând boicotarea Israelului în numele drepturilor palestiniene, această mişcare acţionează voluntar sau involuntar antisemit. Întrucât aplică statului evreu şi populaţiei sale altă grilă de evaluare decât oricărei alte naţiuni, BDS aminteşte fatal de paginile cele mai negre, naziste şi comuniste, ale istoriei europene.