Ar trebui să fie primarul Capitalei un om cultivat?

Polemica dintre Silviu Prigoană şi intelectuali pune cel puţin o întrebare importantă: este nevoie ca primarul Capitalei să fie un om cultivat? Într-o intervenţie personală, Sever Voinescu pledează în favoarea lui Silviu Prigoană declarând că acesta “susţine toate ideile lui Toader Paleologu în legătură cu dezvoltarea urbanistică a oraşului”. Dar este neclar în împrejurările cunoscute cum ar putea prezumtivul primar Prigoană să urmeze întocmai ideile lui Paleologu şi mai ales se pune întrebarea: care sunt ideile lui Prigoană însuşi? Nu este oare firesc ca un primar să candideze în numele propriilor sale idei? Şi dacă le are cu adevărat pe ale sale, atunci de ce să urmeze viziunea lui Paleologu şi Voinescu “în privinţa centrului Bucureştilor”?

În realitate Sever Voinescu, deşi face o pledoarie patetică pentru candidatura lui Prigoană, nu îi face niciun serviciu, deoarece pare să spună că acesta nu are viziunea şi ideile necesare, dar că este suficient să le urmeze pe ale altora. El lasă să se înţeleagă exact ce spuneau şi ceilalţi şi anume că Silviu Prigonă nu are cultura necesară pentru a formula o imagine despre dezvoltarea oraşului, dar că, în definitiv, nici nu ar avea nevoie de acest lucru.

Aşadar este sau nu nevoie ca primarul însuşi să fie o persoană cultivată, capabilă să aprecieze spontan şi fără consiliere dacă este bine să facă un lucru sau altul? Este sau nu nevoie ca primarul Capitalei să poată gândi cu capul său un subiect delicat şi atât de plin de rivalităţi şi controverse cum este acela al patrimoniului şi monumentelor istorice, al raportului dintre conservatorism şi dezvoltare?

În ultimii 15 ani de când oraşul a căzut pe panta unor transformări haotice şi complet dezinteresate de frumuseţea lucrurilor vechi, s-a spus mereu că pricina o reprezintă capitalismul agresiv şi corupţia administraţiei. Cu siguranţă rareori am asistat la o acţiune atât de amplă a coruperii ca în acest domeniu al dezvoltării imobiliare, dar dacă etica administraţiei a părut să fie atât de laxă şi atât de lipsită de scrupule este în primul rând din cauza ignoranţei. O masivă ignorare a istoriei şi o teribilă lipsă a culturii vizuale, o barbarie genuină favorizată şi provocată deopotrivă de regimul comunist, care a făcut ca frumuseţea discretă a vechiului oraş să nu mai fie deloc întrezărită.

Din păcate, după ce a trecut tăvălugul comunist, tot ce a rămas frumos rezidă în partea veche a oraşului dar ceea ce este vechi nu mai este, cu rare excepţii, cu adevărat preţuit. Consilieri locali, primari şi proprietari de case deopotrivă, fascinaţi de perspectiva câştigului, au fost complici la distrugeri ireparabile. A dispărut însă din Bucureşti nu atât etica administraţiei, care a fost elastică dintotdeauna, cât simţul frumosului. Ca să păstrezi o casă veche sau o stradă în întregul ei, păzind-o de construcţii intruzive şi disproporţionate trebuie să ai, nu atât un simţ etic ascuţit, cât un simţ al frumosului. Ca să te opui dezvoltării urbanistice de astăzi trebuie să suferi realmente şi nu făţarnic, de aneantizarea trecutului.

Comunismul are o scuză: a cultivat o idee a progresului nelimitat, manifestând, ca şi fascismul, o preferinţă pentru industrialism, tehnică, dinamism şi pentru o nouă arhitectură adaptată maselor mari uniformizate. Altfel spus, comunismul avea o viziune. Cei de astăzi nu mai au, în schimb, nicio idee, nici măcar una greşită, ei distrug inocent şi fără să-şi pună întrebări. Ei trăiesc pur şi simplu, grosolan şi incult, printre rămăşiţele insesizabile ale unei lumi mai bune şi mai frumoase.

Prin urmare ca să rezişti corupţiei trebuie să suferi tu însuţi în faţa acestei agresiuni a urâtului. Un primar care “susţine toate ideile lui Toader Paleologu”, fără să le gândească pe cont propriu nu este suficient de apărat în faţa noului urbanism, lucrativ, grăbit, lipsit de simţul ansamblului şi al perspectivei istorice. Dacă nu poartă cu sine indignarea în faţa rănilor oraşului, un candidat nu are cum să devină agentul politic al unei gândiri şi al unei noi practici urbanistice.

În fine, e nevoie şi de un dezvoltat simţ al istoriei, de o sensibilitate specială pentru ceea ce înseamnă identitate vizuală şi stilistică şi, nu în ultimul rând, de un patriotism mai rar, care să treacă dincolo de fanfaronada comună legată de marile virtuţi naţionale. Dacă Silviu Prigoană posedă aceste calităţi, care nu au nevoie de diplome, atunci, indiferent de partidul din care face parte, ar putea fi un candidat valabil.