Asasinarea CNSAS

Curtea Constituţională i-a dat dreptate liderului Partidului Conservator, Dan Voiculescu, declarând „neconstituţionale” trei articole ale legii 187, în baza căreia activează CNSAS. Pe cale de consecinţă, această decizie desfiinţează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi va invita actuala majoritate parlamentară să adopte o lege nouă, care să facă pe viitor imposibilă deconspirarea securităţii comuniste ca poliţie politică.

Avocatul poporului, dacă i se poate spune aşa, s-a raliat punctului de vedere susţinut de patronul antenelor, Dan Voiculescu şi de avocatul acestuia, Sergiu Andon. Curţii i s-a pus în vedere că ar fi datoare „să elimine din legislaţia românească acest venin anticonstituţional”. Curtea s-a grăbit să-l satisfacă şi pe el, şi pe Dan Voiculescu, sustrăgîndu-i CNSAS orice temei legal. Ca atare, toate verdictele ei de colaborare cu poliţia politică comunistă, inclusiv cel probând calitatea de turnător al securităţii a lui Dan Voiculescu, se văd lovite până una alta de nulitate.

În reacţie, Mircea Dinescu, unul din puţinii disidenţi anticomunişti autentici de care au beneficiat românii, a subliniat că „servitorii lui Ceauşescu sunt tari”. El a declarat textual, că „un fost securist şi un fost şef de secţie la Scânteia (fostul organ central al Partidului Comunist Român) au omorât CNSAS”, ....punînd cruce dosarelor ofiţerilor şi turnătorilor. Vreau să văd cum iese societatea civilă în stradă împotriva acestor şobolani”, a adăugat el.

La rândul său, şeful CNSAS, Claudiu Secaşiu a deplâns desfiinţarea instituţiei şi blocarea accesului cetăţenilor la propriile dosare. Fiindcă „de-acum încolo, oamenii nu-şi vor mai putea cunoaşte torţionarii”.

Cine are drepate? De partea cui e adevărul? A lui Dinescu şi a lui Secaşiu? Sau mai degrabă de partea lui Voiculescu?

Să ne-nţelegem. Luîndu-i-se dinţii, Consiliul pentru studierea arhivelor securităţii a devenit un leu de mucava şi şi-a pierdut obiectul muncii. Dar CNSAS n-a lucrat niciodată într-un mod optim. Deconspiraţi au fost prea puţini turnători, de preferinţă cei, care, după 1989, au trecut de partea cealaltă a baricadei, luptînd pentru decomunizarea societăţii româneşti. In covârşitoarea lor majoritate, marii criminali, torţionari şi tartori securişti precum Enoiu, Pleşiţă, Merce şi eiusdem farinae n-au păţit în schimb nimic, sau mai nimic. Dacă n-au rămas conspiraţi îşi mânâncă bine mersi dulcea pâine a unor pensii exorbitante, lăfăindu-se în studiourile celor mai diverse televiziuni. Din care nu puţine aparţin, la rîndul lor, unor foşti securişti sau informatori.

Ceea ce nu e însă vina CNSAS, ci a lipsei unor legi mai bune. Pe de altă parte, e clar că nici o societate n-are viitor dacă nu-şi elucidează trecutul. Libertatea e utopică atâta vreme cât sistemul totalitar rămâne obscur şi continuă să fie activ la pârghiile politice, economice şi judiciare ale unei ţări. Altfel spus, viitorul unei democraţii se ucide obturîndu-se accesul, adesea dureros, al luminii la trecutul totalitar al societăţii pe cale de a se deschide şi democratiza.

În efortul desluşirii acestui trecut, CNSAS n-a făcut cantitatea de bine la care societatea românească este îndreptăţită să aspire.

Dar, să concedem, a făcut mult mai mult decît nimic, fie şi doar pentru că a îndrăznit să spună adevărul despre unii din cei cu pâinea şi cuţitul, precum liderul PC. A nu regreta lichidarea acestei instituţii pentru că n-ar fi făcut destul, sau pentru că legea ei n-ar fi perfectă (ce lege alta decât cea divină poate fi aşa?) e ca şi cum ai pretinde că, mort de sete în deşert, ai refuza un pahar de apă fiindcă e uşor stătută.

În fond, CNSAS a reprezentat, pentru poporul român, o şansă şi o nădejde. Cu judecătorii ei numiţi de Ion Iliescu, actuala Curte Constituţională le-a destrămat pe ambele.

Şi, nota bene, Curtea nu şi-a dat sentinţa într-un vid politic, ci ştiind bine ce face. Fiindcă actuala majoritatea parlamentară nu va întârzia probabil să se repeadă asupra hoitului instituţiei distruse, pentru a o îngropa definitiv, aşa cum a fost înhumată, scurt pe doi, şi reforma justiţiei româneşti.

In istoria democraţiei româneşti s-a mai scris o pagină dintre cele mai negre. Iar nădejdea lui Dinescu riscă să fie iluzorie. Nu e câtuşi de puţin sigur că societatea civilă românească va fi în stare să iasă în stradă şi să facă zid în jurul CNSAS, spre a apăra această instituţie în agonie de şobolanii care, sub protecţia Curţii Supreme, îi ronţăie măruntaiele.