Băsescu şi Obama - doi lideri între minciună şi adevăr

S-a spus, cu aceiaşi ocazie, că liderul Casei Albe şi-a creat un site intitulat „Minciuni care se spun despre Obama”.

Spune-mi pe cine alegi ca să-ţi spun cine eşti. Transferând de la individual la naţional sensul parafrazei proverbialului „spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” devine clar că, într-o democraţie, alegerea unor preşedinţi, şi în special a unor preşedinţi jucători, exprimă mai mult decât o simplă opţiune politică de moment. Din ea transpare, sau ar trebui să se întrezărească întotdeauna şi-o judecată etică.

Aceasta, dacă avem de-a face, fireşte, cu democraţii autentice. In ultima vreme s-au înmulţit însă teribil mediocraţiile, sistemele în care puterea demosului se transferă mass-mediei şi se concentrează tot mai vădit în mâna câtorva moguli de presă. În astfel de sisteme, în care alegătorii sunt şi telespectatorii, nu cititorii unor publicaţii culturale, primează carisma şi imaginea, nu calităţile morale sau intelectuale ale preşedinţilor.

America nu este, desigur România

Una e mama libertăţii, cu totul altul pare spaţiul mioritic, neofit pe tărâmul respectării drepturilor omului. Dar în globalizata societate informaţională fenomenul mediocratizării nu ocoleşte nici o democraţie, oricât de veche şi de bine articulată ar fi ea.

Şi nici Obama nu este Băsescu. Una e să fi de stânga, cu totul alta să te bizuieşti pe dreapta. Obama, adulat de toată lumea, abia şi-a luat slujba în primire, pe celălalt, aflat la capătul primului şi poate ultimului său mandat îl contestă nu unul, doi, ci 322. Primul, adorat de mai toată presa apuseană, s-a văzut învestit în cea mai puternică funcţie din lume. Pe celălalt îl toacă mărunt toate televiziunile. Îi uneşte doar carisma.

După spectaculoasa victorie a lui Obama s-au întâmplat, concomitent, diverse lucruri. Pe de o parte s-au ivit mai peste tot, ca ciupercile după ploaie, din Venezuela lui Chavez şi până în România lui Mircea Geoană, politicienii care tot promit „schimbarea”, sperând să-i acopere măcar un strop din gloria şi norocul lui Obama. Pe de alta s-a afirmat că propulsarea în funcţia supremă a primului politician american de culoare confirmă consistenţa democraţiei americane. Aşa să fie oare?

La capătul primelor trei luni de guvernare „schimbarea” făgăduită de Obama în chestiunea cheie a securităţii e „admirabilă, sublimă putem zice”, dar, aparent, „lipseşte cu desăvârşire”.

Condamnate fără drept de apel în campania sa electorală, curţile marţiale continuă sub administraţia lui Obama să-i audieze pe teroriştii islamişti, întrucât preşedintele s-a văzut nevoit să constate că tribunalele civile nu pot face faţă acestei misiuni fără să pună în pericol securitatea naţională.

Mult trâmbiţată în campania sa electorală, închiderea centrului de la Guantanamo se tot amână, iată, mult. Poate chiar până la calendele greceşti.

Tot el vituperase în campanie împotriva strategiei irakiene „eşuate” a administraţiei Bush. Dar Obama continuă s-o aplice în Afganistan, întărindu-şi trupele spre a combate insurgenţa şi a îngrădi ofensiva teroristă. Iar lista discrepanţelor dintre angajament şi materializarea lui nu se opreşte aici.

Şi Băsescu a promis „schimbarea”

Dar, spre deosebire de Obama, n-a exaltat-o pe un ton mesianic. Şi nici nu s-a disociat de „ establishmentul” de la centru, de tagma din care făcea parte, recunoscând, înainte de a fi ales, că România n-are din păcate de optat „decât între doi comunişti”. Ca preşedinte a făcut însă mai mult pentru democratizarea României decât toţi predecesorii săi. A iniţiat reforma justiţiei. A obţinut în fine transferul arhivelor securităţii. A condamnat comunismul.

În mod normal, mecanismele unei democraţii funcţionale ar trebui să-i recompenseze pe liderii care-şi ţin cuvântul, sancţionându-i simultan pe cei ce şi-l încalcă. Dar morala nu e tot una cu politica. Şi nici democraţia cu mediocraţia. Carisma, adevărul spus simplu şi pe şleau şi onorarea promisiunilor te-ajutau pe vremuri, dacă de pildă erai Lincoln, Churchill, Ronald Reagan. Nu însă şi azi, dacă, pe sticla micilor ecrane, mesajul tău e sistematic transmis distorsionat.

Chiar dacă Băsescu n-ar fi omis, în mod regretabil, la scrutinul din 2007, să includă printre „priorităţile sale naţionale” reforma justiţiei sau lustraţia, chiar dacă nu şi-ar fi supărat rău o parte din electorat, autorizând alianţa dintre PDL şi nereformatul PSD, actualul preşedinte a greşit „politic” grav. Fiindcă a uitat că, în mediocraţii, e bine să dispui şi de-o televiziune proprie. Sau măcar de una cu adevărat independentă.

CNN, ABC ori CBS nu dau semne să-l abandoneze în următorii ani pe Obama. Dar, în faţa recifelor televiziunilor din România, corabia lui Băsescu riscă să naufragieze în ciuda carismei şi faptelor de glorie ale comandantului de vas.

Autor: Petre M. Iancu

Redactori: Ovidiu Suciu/Vlad Drăghicescu