Bacalaureatul ar trebui regândit în totalitate

Bacalaureatul a devenit un soi de dig luat cu asalt de ape tot mai puternice. Singura noutate este că guvernul actual a imaginat în mod discret un sistem de scurgeri controlate, menite să slăbească presiunea. Cu alte cuvinte a propus la bacalaureat subiecte mai accesibile în aşa fel, încât nivelul de eşec a scăzut cu 11%.

Dar întrebarea firească este cât timp guvernul din prezent şi cele care vor veni vor mai rezista acestei presiuni? Pentru că nu putem ignora faptul că societatea nu pare să accepte această stare de lucruri, chiar dacă, fiind timorată de discursul public moralizator, nu ştie să-şi exprime nemulţumirea.

Dacă şcoala ar redobândi vechea autoritate, atunci lucrurile ar reintra în ordine. Dar este puţin probabil să se întâmple aşa ceva- din cauză că şcoala, cinstită sau coruptă, nu mai oferă tinerilor o cale de reuşită socială. Profesorii ştiu ei înşişi acest lucru şi de aceea au devenit ezitanţi, indulgenţi şi relativişti. Reinstituirea unui bac sever în acest context profund relativizant a fost o traumă. Căci un bac serios „ca pe timpuri” este expresia cea mai înaltă a autorităţii şcolare. Dar câtă vreme şcoala nu mai are autoritate, ce mai este în definitiv bacalaureatul?

Toţi aceia care nutresc o viziune conservatoare despre societate – indiferent dacă sunt conştienţi sau nu de acest lucru – ar dori ca şcoala să-şi redobândească autoritatea pierdută şi au sperat că bacalaureatul integru ar putea fi un pilon important al acestei preţioase restituiri. Până acum însă am asistat, mai curând, la un eşec. Este adevărat că fraudele au fost îndiguite şi că nivelul de promovare a scăzut la 40-50%, dar cea mai mare parte a societăţii nu acceptă această situaţie ca fiind legitimă. Oamenii par să creadă că guvernul pune pur şi simplu obstacole arbitrare în calea devenirii lor. Bacul sever nu este acceptat ca ”judecată de apoi” a şcolii, părând mai curând o formă de violenţă arbitrară.

Aşadar problema este mult mai gravă. În primă instanţă avem problema de natură morală pe care am abordat-o şi noi cu destulă insistenţă. Un examen furat este o formă de distorsiune care mutilează o întreagă societate. Dar atunci când furturile continuă sau când tentativele cel puţin sunt foarte numeroase, trădând un veritabil complot împotriva autorităţii, ar trebui să ne punem şi alte tipuri de întrebări.

Prima dintre ele vizează natura performanţei pe care o presupune un bac promovat cu succes. Dacă matematica este un domeniu care se sustrage unui verdict categoric, la disciplinele umaniste am putea spune cu uşurinţă că un bac de nota 10 nu înseamnă mai nimic. Subiectele la limba şi literatura română, de pildă, nu sunt câtuşi de puţin relevante pentru cultura şi dezvoltarea intelectuală a unui tânăr. Şi nici nu este de mirare că, tacit, sunt şi cele mai dispreţuite. Un candidat cu nota 10 la profil filologic nu are neapărat premisele necesare unei cariere intelectuale în domeniul umanist. Şi atunci ce selecţie realizează examenul de bacalaureat? La fel ca în cazul Evaluării naţionale, este selectată capacitatea de a reproduce conformist anumite poncife didactice şi ideologice.

În consecinţă, lăsând la o parte înclinaţia foarte răspândită de a încălca normele, putem spune că există motive serioase ca bacalaureatul să nu fie recunoscut ca formă legitimă de selecţie socială. Pe lângă vechea duplicitate a societăţii româneşti, obişnuită să ţină mereu un ”dublu registru”, lipsa de relevanţă a şcolii şi a examenelor sale finale contribuie pe mai departe la contestarea bacalaureatului.

Eliminarea fraudei de la orice examen este o chestiune importantă de integritate, dar în cele din urmă problema de fond a bacalaureatului şi a funcţiei sale nici nu a apucat să se pună.