Balanța sentimentului

Politica Uniunii Europene față de Republica Moldova nu este, din păcate, supusă niciunei dezbateri interne. E adevărat că România nu prea are bani și că în locul ei Uniunea Europeană este aceea care poate acorda o asistență financiară mai consistentă pentru Republica Moldova. Or, cine dă banii stabilește și condițiile. Dar în calitatea ei de țară membră a Uniunii, România ar putea să pună în dezbatere politica aceasta a condiționării, cerând o evaluare mai atentă a eficacității acesteia sub toate aspectele ei.

În baza acordului de asociere, UE luase decizia să acorde Republicii Moldova o asistență finaciară în valoare totală de 100 de milioane de euro, bani destinați reformelor și stabilizării economice a țării. Dar de atunci relațiile s-au stricat și mai rău din cauza legii electorale pe care supervizorii Uniunii o consideră nepotrivită și, prin urmare, banii nu se vor mai duce la Chișinău. PPE, grupul cel mai mare din cadrul Parlamentului European, a cerut sistarea oricărei finanțări din cauza evoluțiilor politice nefavorabile. Deputații PPE aleși în România s-au raliat și ei acestui punct de vedere.

Să privim lucrurile mai îndeaproape. Este posibil ca o asistență financiară de acest tip să fie deturnată și să nu aibă efecte pozitive pentru societate. Nu ar fi prima dată când în țări cu administrare dezastruoasă s-ar întâmpla așa ceva. Dar lucrul acesta era bine cunoscut dinainte, atât doar că UE luase decizia de a semna Acordul de asociere cu Republica Moldova într-o perioadă în care spera că influența Rusiei va cunoaște un recul, principala țară vizată fiind, de fapt, Ucraina. Așa se face că, în contextul unui entuziasm politic care adormea susceptibilitățile firești, condiționările subvenției au rămas destul de vagi. Ulterior s-a creat impresia că legea electorală era cel mai bun pretext pentru UE pentru a-și retrage promisiunile, căci între timp politica Moldovei virase deja foarte mult către Rusia. Condiția tacită dintâi, aceea a orientării politice generale către Occident, fiind neîndeplinită, donatorii au devenit foarte exigenți.

Acestea sunt circumstanțele particulare ale unui acord eșuat, dar politica ”bani contra reforme” este din principiu o politică discutabilă, care ar trebui poate abandonată sau cel puțin mai bine precizată din capul locului. Donatorii așteaptă mereu prea mult (e inevitabil acest lucru), dacă nu chiar o obediență totală din partea guvernelor-cliente, iar acestea din urmă caută de fiecare dată să limiteze reformele solicitate la minimul necesar. Politica ”bani contra reforme” sfârșește invariabil cu o mare frustare din partea tuturor și nu în ultimul rând a cetățenilor țării vizate, care nu înțeleg niciodată unde se duc banii de care se vorbește cu insistență la televizor. De fapt adevărata greșeală stă în vagul contractului și în presupoziția de generozitate.

Probabil că ar fi mult mai bine pentru toate părțile ca subvențiile să se refere la proiecte bine definite, în așa fel încât utilizarea banilor să fie verificată cu ușurință. Bani pentru modernizarea școlilor, pentru o cale ferată, pentru extinderea rețelei de Internet, bani pentru burse de excelență șamd. Iar în schimb s-ar cere guvernelor-cliente lucruri precise, cu un calendar clar și ferm asumat. Ar fi bine de asemenea ca prevederile ”contractului” să fie dezbătute și aprobate în Parlament. Actualul acord de ascoiere e ceva prea complicat, netransparent și după cum vedem el poate fi ușor deturnat. În fine, își asumă UE o cheltuială fără nicio garanție politică? Probabil că nu și, de aceea, este poate mai bine să se renunțe complet la acest tip de aranjamente care fac apel la presupoziții nerostite în public.

România, în schimb, în limita posibilităților sale, ar putea să ofere Republicii Moldova mai multe ajutoare fără nicio condiție politică, căci numai așa ar reuși să încline din nou balanța sentimentului în favoarea sa.