Balaurul cu multe capete al diplomaţiei europene

Este vorba mai ales despre un preşedinte permanent al Consiliului European şi despre un ministru de externe al Uniunii cu atribuţii sporite.

Dar cum funcţionează politica externă a UE, cine are de fapt puterea de decizie şi cine este partenerul de discuţii pentru statele terţe?

Un înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate a UE există, deja. Funcţia este ocupată de Javier Solana. Acesta, însă, concurează în domeniul politicii externe cu ministerele de externe ale statelor membre şi cu Comisarul pentru politică externă Benita Ferrero Waldner.

La acestea se mai adaugă faptul că Preşedinţia Consiliului European se schimbă de la o jumătate de an la alta. Rezultatul este o neclaritate a ţelurilor politicii externe europene, o incertitudine cu privire la factorul de decizie propriu-zis şi o dificultate a terţelor ţări în a identifica partenerul căruia să i se adreseze.

Pe viitor, funcţiile de înalt reprezentant şi cea de comisar pentru externe vor fi comasate, urmând a fi creat postul de ministru de externe al UE. Acesta, însă, nu se va numi oficial ministru de externe, ci, în continuare, Înalt Reprezentant, pentru a se evita astfel impresia unui stat european centralizat.

Persoana care va ocupa această funcţie va fi simultan şi vicepreşedinte al Comisiei Europene. Cu alte cuvinte, se va afla cu un picior în Consiliul European, al statelor membre, şi cu altul în Comisie, având astfel o poziţie mult mai puternică.

În plus, Înaltul Reprezentant va fi dotat cu un serviciu diplomatic propriu. Urmează ca acolo să activeze mii de funcţionari din Consiliu şi din Comisie, precum şi diplomaţi din statele membre.

Toate acestea demonstrează voinţa de centralizare şi întărire a politicii externe a UE. Ambele deziderate sunt controversate, fiindcă statele membre îşi pierd din influenţă.

Aşa se şi doreşte, de fapt, pentru că s-a impus teza că UE îşi valorifică la nivel mondial mult prea puţin din însemnătatea economică pe care o deţine, tocmai fiindcă nu acţionează unitar.

Mai multă continuitate va fi garantată pe viitor şi Consiliului European, al şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre. În locul rotaţiei semestriale, la conducerea forului se va afla un preşedinte cu mandat pentru doi ani şi jumătate.

Dar şi acest preşedinte va reprezenta UE în afară. În plus, există, la fel ca până acum, un preşedinte al Comsiei Europene, în cazul de faţă Jose Manuel Durao Barroso, care tocmai a primit un nou mandat. Ei, bine, şi acest preşedinte al Comisiei are un cuvânt de spus în politica externă.

Apoi, statele membre, mai ales cele mari, vor desfăşura în continuare o febrilă activitate diplomatică. Aceasta înseamnă, pe scurt: poate că pe viitor politica externă a UE va avea mai multă continuitate, poate va fi şi mai unitară, dar controversa privind competenţele diverselor posturi de conducere nu va dispărea întru totul.

Autori: Christoph Haselbach / Ioachim Alexandru
Redactor: Cristian Ştefănescu