Boc şi profetul din pustie

Lui Boc, victoria în alegeri a lui Traian Basescu i-a trasat, pe de o parte, misiunea de a moderniza şi reforma ţara. Cum să-i reuşească oare un astfel de proiect imens, câtă vreme premierul nu dispune decât de o oaste de strânsură, în speţă de-o majoritate parlamentară aleatorie şi făcută din bucăţi? O majoritate nu tocmai înclinată să se lase ea însăşi reformată, necum să treacă la elaborarea şi adoptarea legislaţiei necesare epurării clasei politice şi a justiţiei.

Concomitent, guvernul Boc mai are datoria presantă de a relansa economia României, făcând în acelaşi timp şi economiile de care e nevoie spre a se redresa uriaşul deficit bugetar. 

Nu e clar deocamdată dacă primul ministru şi-a asumat toate aceste ambiţioase obiective. Dacă, în mod salutar, intenţionează totuşi să dea lupta cea mare care-l aşteaptă pe ambele câmpuri de bătaie, politică şi economică, zone în care o victorie va echivala cu rezolvarea cvadraturii cercului, Boc va avea nevoie nu doar de curaj. Ci şi de câţiva sfetnici luminaţi.

Mă îndoiesc serios că premierul îi va găsi dacă va continua să se lanseze în polemici nefericite cu politologi, publicişti şi euro-parlamentari de talia unor Cristian Preda sau Sever Voinescu.

În context, politicianul clujean pare a fi victima unei profunde rătăciri. Pare că pragmatismul care-l caracterizează i-a jucat o festă dintre cele mai urâte. Respingând criticile unora dintre colegii săi de partid, şi în special observaţia de bun simţ avansată de Preda, cu privire la riscul de a se pierde din vedere paiul propriu al „oligarhizării” PDL, din pricina bârnei din ochiul partidelor proaspăt învinse în alegeri, Boc a comis mai multe erori grave.

Mai întâi a demonstrat inadecvare la realitate. Fiindcă ţine de domeniul evidenţei că PD-L nu este şi n-a fost uşă de biserică. Oligarhii acestei formaţiuni nu sunt cu nimic mai acceptabili decât cei respinşi la urne în scrutinul prezidenţial.

Un fapt incontestabil este, totodată, că şi PD-L suferă de tarele afectând întreaga clasă politică postcomunistă. Una dintre cele mai respingătoare şi totodată mai păgubitoare pentru întreaga societate românească (şi, ca atare şi pentru partide) este dispreţul politicianului activ faţă de intelectuali, dispreţ preluat tale-quale de la comunişti. Or, Boc ar trebui să ştie că-şi datorează în mare măsură accesul la putere susţinerii acordate preşedintelui de „intelectualii lui Băsescu”, neobosiţi în a milita în favoarea mesajului reformist al şefului statului. 

Premierului ar mai trebui să i se explice totodată, în siajul disputelor declanşate de opţiunea sa cu totul discutabilă în favoarea prea tânărului domn Prigoană junior, că, în domeniul său de activitate, credibilitatea (omului politic şi a partidului său) e ca aerul şi apa. Fără ea se pierd alegeri. Fără ele se moare.

Or, câtă credibilitate poate avea un om politic care are tupeul de a expedia chestiuni spinoase, trimiţându-l pe cel ce le ridică să mai strângă niţică experienţă? Şi la câtă acreditare democratică şi reformistă poate aspira oare o formaţiune care nu încurajează democraţia internă de partid?

În fine, cine să-l ajute pe şeful de guvern să-şi facă temele de casă atât de dificile, dacă singurii în stare să-şi asume cu oarecari şanse de succes sarcina intelectuală herculeană de a le formula şi rezolva sunt tocmai profeţii din pustie de felul unui Cristi Preda?

Atitudinea trufaşă a premierului faţă de aceşti oameni ridică noi şi îndreptăţite semne de întrebare asupra nivelului de pragmatism şi a competenţei primului ministru.

E clar că, după alegeri, politicianul victorios se crede nevoit să-şi răsplătească regeşte clientela. După scrutin se lasă întotdeauna cu achitări de poliţe. Băsescu a promis însă cu totul altceva. E posibil ca, strivit de importanţa misiunii sale şi de neajunsurile din propria coaliţie cu UDMR şi grupul de independenţi, precum şi de varii urgenţe financiare, domnul Boc să nu fi acordat atenţia cuvenită imperativului reformei.

Ar fi bine, în acest caz, dacă premierul şi-ar revizui rapid poziţia şi-ar ţine seama de avertismentele celor ce-i vor binele, avertismente identice de altfel cu mesajul fără echivoc al propriului său electorat. Altminteri nu e nevoie de un Isaia sau un Ieremia spre a se prevedea că va avea surpriza de a împărtăşi cândva năprasnicul destin politic al lui Mircea Geoană.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Cristian Ştefănescu