Bunătatea ca autism moral

Cînd un activist de partid intervenea pentru angajarea unui tînăr – o rudă din provincie – într-un post bun la Bucureşti, el era văzut de către părinţii tînărului şi în general de către oamenii din satul respectiv drept un om bun, un activist „cumsecade”.

Aşa stau lucrurile şi astăzi, ceea ce confirmă că binele şi răul ţin în mare măsură de obişnuinţa noastră de a le fi văzut astfel zeci şi zeci de ani, într-un regim în care valorile fuseseră amestecate de malaxorul istoriei. Cîteva exemple:

Un agent de circulaţie care nu îl amendează pe şoferul care a trecut pe roşu, primind desigur de la acesta şpaga cuvenită, va fi întotdeauna mai bun, mai „omenos” decît agentul care îşi face datoria.

Un funcţionar public la care mergem cu o recomandare „de sus” şi în biroul căruia intrăm peste rînd, pentru a nu pierde două-trei ore din timpul nostru, e şi acesta un funcţionar „de treabă”. Desigur, doar pentru noi, nu şi pentru zecile de persoane care aşteaptă să-şi rezolve aceleaşi probleme ca şi ale noastre, în acelaşi sistem birocratic şi umilitor pentru cetăţean.

Dai un ban unui cerşetor în faţa unei biserici, acesta îţi mulţumeşte cu o anume formulă consacrată, după care treci şi îi simţi în spate privirea plină de ură, sau măcar de invidie. Pentru că nu-i faci lui un bine, ci şefului reţelei de cerşetori din care face şi el parte. De aceea te gîndeşti de multe ori dacă să bagi mîna în buzunar atunci cînd întîlneşti un cerşetor, sau să-ţi vezi de drum – bănuind măcar că de banii aceia nu profită cerşetorul de profesie, şi că de fapt te faci părtaş la o faptă rea.

Sînt desigur nenumărate exemple civile care ar trebui să ne oblige la a gîndi binele şi răul, fapta bună şi fapta rea.

Mi-am propus să ajungem însă şi în lumea politică. Aici avem în primul rînd de-a face cu bine cunoscuta „pomană electorală” din partea partidelor, care a fost de fiecare dată bine primită de electorat şi eficientă pentru partide. Pentru cîteva grătare cu mici şi cîteva navete cu bere au fost aleşi primari de comună. Pentru alte pomeni, mai bogate şi mai diverse, au fost votate liste pentru Parlamentul României. Un amărît care a primit un sac cu cartofi de la agenţii electorali ai nu ştiu cărui partid l-a primit ca pe o faptă bună, gîndind că ce i se cerea la schimb, adică buletinul său de vot, era o nimica toată.

Desigur că nu generalizez. Vreau doar să spun că bunătatea trebuie însoţită de inteligenţă şi discernămînt.

Şi atunci cînd dăm, dar poate mai ales atunci cînd primim.

Pentru că doar această lipsă de discernămînt a făcut posibil ceea ce se întrevede deja a fi un pericol real pe scena politică românească: Becali şi partidul său, „Noua Generaţie”. O „nouă generaţie” de profitori cu ştaif şi de oameni de diverse categorii sociale care stau cu mîna întinsă la pomenile bine mediatizate ale lui Becali.

O „nouă generaţie” pentru care Becali bagă mîna în buzunar şi plăteşte cheş voturile încă de pe acum, numărînd în faţa camerelor de luat vederi bancnotele de o sută de Euro pentru cei care le cer – desigur, avînd sau invocînd diverse probleme. Pentru acest tip de electorat, Becali este modelul omului bun. Aud tot mai des acest refren, mai ales atunci cînd merg prin ţară – şi mi se face o ruşine grea de ruşinea lor.