Către o nouă fesenizare politică

În urma alegerilor parlamentare din decembrie, Parlamentul este dominat zdrobitor de USL – acest nou născut din cuvintele "jos Băsescu!" -, şi decorat cu cea mai slabă opoziţie din toată perioada post comunistă. Pe zi ce trece USL-ul moare ca alianţă politică, dar nu se predă. Beneficiile puterii cîntăresc mai greu decît conflictele interne, pe măsură ce baronii partidelor aliate au devenit mai influenţi şi mai puternici decît liderii de la centru. Clientelismul a atins cote inimaginabile, nepotismul prosperă, instituţii ale statului poartă de fapt numele celor care le conduc.

Partidele din opoziţie, şi mă refer în special la cele de centru-dreapta din parlament sau extraparlamentare, par de mai multă vreme năucite de un cîmp de luptă politică pe care n-ar mai fi călcat niciodată. Asta e doar ceea ce se vede, pentru că nebănuite sînt căile subterane ale politicii.

În acest context halucinant se fac jocurile politice în vederea revizuirii Constituţiei, marca USL, şi a alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale din 2014. Parlamentul a adoptat deja Legea referendumului, care reduce pragul de participare la 30%. O victorie anunţată şi fără probleme, chiar dacă PDL va ataca la Curtea Constituţională această lege.

Odată cu apariţia Fundaţiei Mişcarea Populară şi anunţarea înfiinţării partidului cu acelaşi nume, se vorbeşte tot mai insistent despre "reunificarea dreptei".

Întrebare: Cînd a fost dreapta politică unită, altfel decît conjunctural? Convenţia Democrată a fost o construcţie a lui Corneliu Coposu care a cîştigat alegerile în 1996, dar în exercitarea guvernării ea a funcţionat doar în virtutea împărţirii puterii, a negocierilor nesfîrşite pentru împărţirea funcţiilor în baza logaritmului. PNL s-a distins în acea perioadă mai ales prin afişarea unui rol de arbitru între PNŢCD şi PD, în timpul numeroaselor crize politice provocate de partidul condus atunci de Petre Roman, aflat şi el la guvernare, şi care a încercat în mai multe rînduri să primească partea leului.

Alianţa Dreptate şi Adevăr, care a cîştigat alegerile în 2004, a fost un alt eşec al tentativei de unificare doctrinară a dreptei. Orgoliile politice şi interesele de grup au cîntărit mai greu decît promovarea valorilor liberale. După ieşirea PDL de la guvernare, Guvernul Tăriceanu sprijinit de PSD a luat o serie de măsuri de stînga, în urma cărora între 2007-2008 aparatul birocratic a crescut cu vreo 200 de mii de bugetari. Creşterea economică din perioada respectivă a fost direcţionată în mare parte către susţinerea unui aparat de stat şi aşa obez, doar în scop electoral.

Aşadar nu cred că o "reunificare" a dreptei politice aşteaptă electoratul, ci o construcţie nouă, care să promoveze şi să pună în practică principiile şi valorile liberale, cu oameni nepătaţi, necompromişi politic şi moral. În faţa tabloului care exprimă azi o fesenizare multilateral dezvoltată a scenei politice, e greu de imaginat cum s-ar putea ajunge la o astfel de construcţie de dreapta.

În situaţia în care aprox. 60% din electorat nu se prezintă la vot, e de presupus că cel puţin 20 de procente aşteaptă o soluţie credibilă de dreapta. Fundaţia Mişcarea Populară, Iniţiativa România Liberală, Iniţiativa Civică de Centru Dreapta sînt platforme care promit o astfel de soluţie. Nu vedem însă, cel puţin în acest moment, oamenii politici de anvergură şi de calitate neîndoielnică în care să ne punem măcar speranţele.

Se joacă pe mize mici, nici măcar tangenţiale cu un proiect serios de construcţie a unei drepte autentice, moderne, europene. Noua fesenizare, pornită de USL, pare să cuprindă întreaga scenă politică. Şi asta pentru că rădăcinile clientelismului transpartinic sînt prea adînci pentru a fi distruse prea curînd.