Camera video și adevărul raporturilor sociale

O idee stranie a fost expusă recent de reprezentanții unei organizații a părinților care au copii de vârstă școlară: să fie instalate camere de supraveghere permanentă în toate clasele (Federația Naţională a Asociaţiilor de Părinţi din Învăţământul Preuniversitar). Mai înainte de a intra în subiect, să semnalăm însă un fenomen mai larg: peste tot în București, în cartierele de blocuri, administrațiile instalează camere de supraveghere. Nu este sigur dacă locatarii acestor clădiri cu înfățișare mai curând pauperă sunt cu adevărat îngrijorați sau dacă administrațiile sunt ”instigate” de polițiștii de sector, dar este vădit că la mijloc se găsește și  un interes comercial.

Desigur, proprietarii unei vile somptuoase, ridicată la marginea orașului și la limita câmpului, acolo unde peste ani va fi un cartier înfloritor, au toate motivele să-și ia măsuri de prevedere, dar pensionarii unui bloc construit cu peste 40 de ani în urmă par mai curând victimele unei psihoze colective sau ale unei persuasiuni interesate. Ori poate psihoza e ceva mai complicat decât credem, fiind una dintre acele ingenioase strategii prin care se creează iluzia bunăstării și egalității sociale. Câtă vreme o cameră de supraveghere instalată vizibil pe stâlpul porții înalte denotă opulența care se ascunde cu falsă pudoare în spatele zidurilor, săracii din cartierele de blocuri - care nici nu-și admit întotdeauna sărăcia - își pot crea iluzia că, odată cu instalarea unei camere de supraveghere, vor fi dobândit mai multă demnitate socială. O cameră video e ”un indiciu”, iar cei care nu pot obține cu adevărat bunăstarea se mulțumesc cu ”indiciile” ei. Ironia societății de consum este că reclamele știu deja să exploateze copios aceste lucru în profitul unei piețe de mâna a doua.

O cameră video la școală, în clasa de curs, este însă altceva. Aici vorbim cu adevărat de supraveghere ca manifestare a autorității. Statul prin serviciile de securitate caută la tot pasul prilejuri de a-și extinde supravegherea în numele responsabilității sale. Or, faptul relevant este că părinții caută prin gestul acesta să se instituie la rândul lor ca veritabilă autoritate, detronând vechea autoritate a școlii. Cine supraveghează deține puterea, iar cel supravegheat este, inevitabil, subaltern, chiar dacă își arogă independența.

În consecință, propunerea Federației Părinților nu este ceva nesemnificativ, o vorbă aruncată în plictisul verii, ci un episod major din lenta degradare a școlii care antrenează diminuarea prestigiului și autorității sale. Pentru foarte mulți părinți cu un statut social superior școala nu este altceva decât o formă de petrecere a timpului organizată de stat pentru copiii lor și pe care, ei părinții, o doresc cât mai sigură și ferită de riscuri. Nu mai e de mirare că părinții care își supraveghează prin webcam bona angajată pentru copiii de acasă se gândesc că ar fi bine să-i supravegheze și pe profesorii care se ocupă de copiii de vârstă școlară.

E foarte greu să te opui acestor idei câtă vreme școala se preschimbă sub ochii noștri într-o formă de administrare a populației tinere. Am văzut cât de jalnic s-au apărat profesorii prin reprezentanții lor sindicali: ”Înregistrarea într-o sală de clasă se poate face doar cu acceptul cadrului didactic şi cu buna ştiinţă a părinţilor, pentru că discutăm, în mare măsură, despre copii minori. Se poate pune problema unui furt intelectual, pentru că fiecare profesor are drept de proprietate faţă de ce face el la oră, la clasă.” (mediafax)

Găselnița cu drepturile de autor ne arată că profesorii nu mai au niciun punct de sprijin. Într-o epocă în care unii insistă să posteze pe internet cursurile profesorilor buni pentru a le face accesibile tuturor, să invoci copy right-ul este cel puțin neadecvat. Și totuși profesorii au dreptate, supravegherea video ar fi lovitura de grație. Din acel moment, profesorul ar fi nu ”sclav pe plantație”, cum spunea neinspirat același reprezentant sindical, ci un simplu îngrijitor sau un entertainer învestit cu misiunea de a face școala amuzantă și agreabilă. Profesorul clasic, cu gravitate, severități și exigențe, ar fi denunțat ca un fel de torționar de tip nou.

Nu mai e nevoie să spunem că, oricât de candidă și bine intenționată ar părea propunerea Asociației Părinților, ea dezvăluie cât de mult a scăzut prestigiul școlii și cât dispreț mascat se manifestă la adresa ei. Pentru cei care mai cred încă în demnitatea școlii publice este un asurzitor semnal de alarmă.