Cartea noastră cea de toate zilele

E desigur un adevăr. Însă stigmatizarea tinerilor este una generală şi nu se ia în seamă de ce s-a ajuns la această realitate.

Primul vinovat este calculatorul, spun cel mai adesea părinţii şi profesorii. Dar tocmai părinţii sînt aceia care îşi pun copiii în faţa calculatorului încă de la grădiniţă, iar profesorii cer elevilor referate pe care aceştia le găsesc fără nici un efort pe internet. Lecturile obligatorii îi preocupă cît de cît pe elevi doar la examenul de bacalaureat. În rest, pentru orele de curs, îşi transmit rezumatele de la unul la altul, pe principiul „serviciu contra serviciu”.

Însă copiii nu au deprinderea de a citi şi pentru că în multe dintre familii cartea este un obiect cu desăvîrşire absent. Iar cînd un copil nu aude niciodată o discuţie despre carte între părinţii lui, e greu de presupus că el va fi cuprins de pasiunea lecturii. Sigur că sînt mult mai multe motivele pentru care unui elev de şcoală primară sau de liceu nu i se cîrpesc ochii de somn nevenindu-i să închidă o carte care îl pasionează. Mă voi referi în continuare doar la unul dintre ele, şi anume la lipsa bibliotecilor.

Cărţile în România sînt scumpe, raportat la nivelul de trai. O familie de la ţară şi în general familiile sărace nu au posibilitatea să plătească pentru o carte între 7 şi 10 Euro. Ar exista posibilitatea ca elevii să împrumute cărţi de la bibliotecile comunale sau, în oraşe, de la bibliotecile de cartier. Dar această posibilitate este în multe cazuri doar una teoretică.

În Bucureşti de pildă, din 80 de biblioteci de cartier, mai funcţionează doar 35. Unele din spaţiile cu această destinaţie au fost retrocedate foştilor proprietari, altele şi-au schimbat destinaţia printr-o simplă decizie a administratorului de bloc, iar altele sînt într-un proces de renovare fără sfîrşit. Fondul de carte este şi el deficitar, prin achiziţii de cărţi de maculatură în urma unor aranjamente directe cu editurile şi chiar cu autorii.

Conform Legii bibliotecilor, care încearcă să respecte normele europene, în localităţile cu peste 10.000 de locuitori o filială standard ar trebui să beneficieze de 375 de metri pătraţi, care să includă secţii de împrumut, o sală de informare, documentare, lectură şi manifestări culturale, precum şi un depozit de carte. În prezent, doar patru filiale se apropie de aceste standarde. Vina pentru toate aceste lipsuri o poartă consiliile locale şi municipale, care au preferat să cedeze spaţii pentru baruri, restaurante, cluburi de noapte, etc, şi nu pentru necesarul de biblioteci.

În Europa, bibliotecile publice au cea mai mare căutare în ţările nordice. Astfel, în Finlanda 44% din populaţie împrumută regulat cărţi, în Estonia 32%, în Suedia 27%, iar în Olanda 26%. Discrepanţa dintre ţările amintite şi România se regăseşte desigur şi în personalul bibliotecilor. Doar un exemplu: În bibliotecile din Helsinki, capitala Finlandei, care are un sfert din populaţia Bucureştiului, lucrează un număr dublu de bibliotecari faţă de capitala României.

Lumea fascinantă şi atît de cuprinzătoare a bibliotecilor este încă una din valorile pe care politica culturală a României pare să o ignore. Milioane de copii şi tineri nu au cunoscut această lume, şi mi-e greu să cred că o vor cunoaşte vreodată.