Cazul Demirkaya şi statul român

În  cauză e soarta unui ziarist turc refugiat în România, care-şi aşteaptă, la 14 decembrie, verdictul, deocamdată amânat, la cererea de extrădare avansată Bucureştilor de regimul tiranului de la Ankara.

Cu sufletul la gură aştept, la rândul meu, decizia judecătorului român. Care priveşte nu doar soarta lui Kamil Demirkaya de la ziarul opoziţiei turce, Zaman România. Ci şi valorile europene, democraţia, statul de drept, destinul libertăţii româneşti.

Căci mă întreb: autorităţile române, liderii PSD-işti, aşa-zişii liberali din ALDE, ministerul de externe din pepinierea securisto-ceauşistă, ministrul justiţiei, Toader Tudorel, mai-marii ziarismului vândut de la televiziuni arondate ori site-urile securisto-legionare: ei oare unde sunt? Ce fac oare, când nu aplică lovituri justiţiei şi prestigiului extern al ţării, ori semne băloase de afecţiune stăpânului lor infractor?

Cazul ar fi "de competenţa instanţelor", a declarat, sec, Tudorel Toader. Ei bine, ministrul zis al justiţiei minte prin omisiune. Cazul e şi de compentenţa societăţii româneşti, a presei şi clasei ei politice. 

Fiindcă jurnalistul Kamil Demirkaya a fost ridicat recent de acasă, în baza unui mandat de arestare emis, cum scrie RFI, la ”ordinul lui Recep Tyyip Erdogan”. Or, o lume întreagă ştie sau ar trebui să ştie că acest preşedinte a transformat Turcia dintr-o democraţie cu probleme, într-o tiranie aproape perfectă. Şi dintr-un stat laic, într-unul puternic islamizat.   

Mai ştie, sau ar trebui să ştie, că Erdogan şi-a început lucrarea demolării democraţiei prin arestarea ori demiterea a nenumăraţi poliţişti şi magistraţi. Şi că a continuat-o prin nivelarea presei şi o teribilă vânătoare de vrăjitoare după puciul eşuat din 2016, o hăituială care a  transformat o parte substanţială a cetăţenilor turci într-o masă de deţinuţi politici şi de muritori de foame, proscrişi la ei acasă.

Toată lumea ştie că Erdogan se foloseşte de acuza de terorism nesăbuit vehiculată spre a-şi prigoni adversarii politici pe care-i grupează, arbitrar, cu sau fără dovezi, în gülenişti ori independentişti kurzi. Cu o învinuire probabil imaginară de terorism gülenist pare a se confrunta şi Kamil Demirkaya. Un ziarist care, o dată repatriat împotriva voinţei sale de solicitant de azil în România, ar împărtăşi soarta altor 170 de jurnalişti întemniţaţi în Turcia. Ţara cu mai mulţi gazetari-deţinuţi de conştiinţă decât oricare în lume. Şi cu o justiţie care demult nu mai funcţionează deloc.

Toată lumea ştie, pe cale de consecinţă, că Turcia n-are ce să caute în NATO, dacă alianţa este, aşa cum pretinde, nu doar un  simplu pact defensiv, ci şi o comunitate de valori.

E bine că poliţia română s-a purtat corect cu ziaristul arestat şi că familia sa are încredere în justiţia românească. Dar e revoltător că autorităţile de la Bucureşti n-au prevenit din capul locului samavolnicia recluderii lui. Să vrea ele s-o ia pe urma celor moldovene, care au scuipat pe idealurile libertăţii şi pe prestigiul naţional, cedând cererilor truceşti de extrădare a unor refugiaţi gülenişti?

Aşa celebrăm mult invocatul Centenar? Călcând în picioare valorile democraţiei, prin aruncarea în gura lupului a unor oameni care n-au cum să se aştepte în patrie la un proces corect şi la o judecată onestă, la respectarea drepturilor lor şi la un tratament demn?

Autorităţile de la Bucureşti nu sunt la prima nefăcută în acest domeniu.  În mai 2017 l-au oprit la aeroport pe un baschetbalist din NBA, prigonit şi el de regimul Erdogan. Or, oficialii regimului Dragnea nu trăiesc pe lună. Au şi ei acces la statistici. Ele demonstrează că Turcia a fost condamnată cel mai frecvent, în ultimii ani, de CEDO, pentru încălcări flagrante ale drepturilor omului.

Turcia a comis mai multe violări de drepturi ale omului, într-un răstimp relativ scurt, decât toate celelalte state membre din 1959 încoace, după cum reliefa Sedat Ergin în ziarul turc Hurriyet!  Şi încălcările cele mai numeroase le-a săvârşit în domeniul justiţiei, în speţă al dreptului la un proces cinstit, precum şi al dreptului la libertate, securitate şi proprietate.

Or, dacă lucrurile sunt aşa de clare, dacă o extrădare a ziaristului turc refugiat în România ar echivala cu o barbarie, dacă în cauză nu sunt numai drepturile omului şi libertatea presei, ci şi independenţa României, implicând, deci, o decizie politică clară a statului român, care, vorba lui Traian Băsescu, nu e (încă) "paşalâc": de ce oare mă tem? De ce oare mai stau şi dârdâi?

Şi de ce nu mă încred în deciziile unui stat-membru al NATO şi UE? Pentru că nu ştiu cât mai valorează alianţele. Şi pentru că încrederea mea în regimul Dragnea şi în capacitatea lui de a evita să se putinizeze şi să se erdoganizeze irevocabil tinde, din păcate, către zero.