1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

CCR și cultura dezbaterii

Horațiu Pepine
17 august 2017

Conflictul de la Curtea Constituțională e doar un aspect al marii înfruntări din intestinele statului.

https://p.dw.com/p/2iPNO
Imagine: Fotolia/toluk

La începutul verii, Curtea Constituțională a adoptat o hotărâre care impune reguli mai stricte pentru judecătorul oponent. La CCR deciziile se iau, ca mai peste tot, cu majoritatea voturilor. Dar cel care a votat împotrivă are dreptul să-și facă cunoscută poziția, opinia sa, ”separată”, fiind publicată laolaltă cu argumentația oficială a Curții. E o practică excelentă, căci cel interesat poate citi toate opiniile și poate vedea cum se înfruntă ele pe teren juridic. În SUA mai ales, într-un context puțin diferit, opiniile judecătorilor de la Curtea Supremă sunt citite cu mare interes mai ales dacă sunt redactate simplu, alert, într-o manieră mai literară. Unii judecători și-au făcut un renume prin stilul redactării lor, căruia nu i s-a pus niciodată nicio limită. Limitele există, de fapt, tot timpul, dar ele se trag din buna educație, din gust și rigoarea minții și, indirect, din dorința de a avea o bună reputație. Cele mai mari limite le impune, implicit, comunitatea profesională, atunci când ea există.

Ei bine, la noi, majoritatea judecătorilor au luat notă de faptul că judecătoarea Livia Stanciu face cu regularitate disidență și că publică opinii separate sau concurente care sunt apoi utilizate copios ca arme politice de către cei care susțin necondiționat politica parchetelor. Si atunci, pentru că stilul redactării li s-a părut lipsit de respect pentru sensul deciziei majoritare, au decis să impună anumite limite de exprimare. Iată un citat relevant: ”Aprecierile cu caracter sentenţios, ostentativ, provocator sau cu tentă politică, precum şi cele care duc la o asemenea finalitate sunt interzise”. Sau altul : ”Opinia separată sau concurentă, prin formulările sale directe sau indirecte, nu poate aduce atingere caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale”.

Admitem, desigur, că e bine ca lupta să se poarte pe terenul pur al dezbaterii intelectuale. Numai că asta e valabil în teorie, CCR nefiind în practică niciodată un for pur, ci, mai curând a treia cameră a parlamentului, așa cum bine s-a observat în alte circumstanțe. În treacăt fie spus, nici nu este sigur că dezbaterea Curții Constituționale ar trebui să fie strict juridică și desprinsă complet de circumstanțele politice. Realist vorbind îi putem pretinde cel mult judecătorului să fie fair play și să nu dea curs unor părtiniri grosolane. Dar în ce privește uzurparea autorității, căci la asta face aluzie Hotărârea Curții, lucrurile sunt ambigue. Orice afirmație de sens contrar, oricum ar fi ea formulată, poate fi citită ca o uzurpare a majorității și, în definitiv, nici nu urmărește altceva. O opinie separată este una care își așteaptă pur și simplu o majoritate viitoare. Altfel nu ar fi formulată. 

Prin urmare chiar caracterul său virtual uzurpator oferă unei opinii disidente valoare. Dar și în cazul în care nu își va impune perspectiva, judecătorul opozant poate spune lucruri folositoare pentru cursul ulterior al dezbaterii. Am putea chiar pretinde că opozantul are de pe acum dreptate împotriva majorității, deși discuția despre adevărul unei decizii constituționale e prea complicată. Să spunem doar că judecătorul opozant poate formula argumente prețioase de natură să întrețină vie dezbaterea. Căci asta înseamnă cultura, asta înseamnă tradiția: colecția argumentelor pro și contra. În ciuda a ceea ce se spune astăzi, inclusiv teologia creștină s-a constituit printr-o amplă cultură a dezbaterii care a produs (din epoca ereziilor și schismelor) un corpus extraordinar de bogat al argumentelor pro și contra. Prin urmare vigoarea unei culturi stă în libertatea dezbaterii și în respectul pentru argumentația bine condusă. Oricum ar fi redactată o opinie separată, e preferabil ca ea să apară. E adevărat că, tehnic vorbind, Hotărârea Curții nu interzice opiniile disidente, dar practic ea devine un eficient instrument de cenzură.

Nu igorăm dedesubturile politice. Conflictul de la Curtea Constituțională e doar un aspect al marii înfruntări din intestinele statului. Recentele decizii ale Curții Constituționale au căutat să limiteze puterea în ascensiune a procurorilor care arogă o poziție dominantă în sistemul de justiție din România, manifestând veleități care le depășesc rolul constituțional.

Prin urmare ne găsim pe un teren minat care ne pretinde mult discernământ. CCR are dreptate să mai taie din ambiția parchetelor, dar se înșală când cenzurează opiniile disidente. E decepționant însă că mulți dintre cei care denunță cu energie cenzura la CCR refuză orice dezbatere și orice ”opinie separată” cu privire la DNA, cultivând un veritabil dogmatism ”anticorupție”. E important să păstrăm o cultură vie a dezbaterii, dar în toate privințele.