Ce e acela un „proiect de ţară”?

Negocierile pentru fuziune PDL cu PNL au şi mici accente comice. Bunăoară, Cătălin Predoiu declara, deunăzi, că şefii de subcomisii din PDL lucrează la programul economic şi la cel politic care vor fi puse apoi „pe masa” negocierilor cu PNL. După discuţii tehnice între cele două partide, s-ar ajunge, în fine, la partea cea mai importantă a acestor proceduri şi anume la „proiectul de ţară”.

S-a tot spus în ultima vreme că România eşuează în ceea ce întreprinde, din cauză că n-ar avea un „proiect de ţară”. S-ar putea să fie adevărat, cu condiţia să dăm expresiei un conţinut adecvat. Prin „proiect de ţară” ar trebui poate să înţelegem o mare aspiraţie comunitară, sau poate o necesitate profundă sau, în fine, o intersecţie dintre virtuţile cele mai răspândite ale unei comunităţi şi voinţele ei cele mai perseverente. E greu de definit, dar este cert că sintagma atinge o realitate de dimensiuni istorice şi care se înrudeşte de departe cu mai vechiul şi demodatul „destin”. Dacă odinioară se vorbea obsesiv despre „destinul naţiunii”, acum vorbim, fireşte despre „proiectul de ţară”. E adevărat că se manifestă aici şi o modă lingvistică, căci orice ai întreprinde astăzi ia chipul unui „proiect”: cine pune la cale o expoziţie lucrează la „un proiect”, cine plănuieşte să scrie un roman, are „un proiect”, cine vrea să deschidă o prăvălie cu mărunţişuri construieşte „un proiect” de întreprindere. E descalificant astăzi să nu ai niciun „proiect” şi sub forţa moralei publice până şi leneşii au „un proiect” de petrecere a timpului.

Cu toate acestea un „proiect de ţară” pare să fie, pe mai departe, ceva grav care urmăreşte o depăşire a propriei condiţii sau o realizare extraordinară. Ca să luăm un exemplu: singurul context precis în care s-a vorbit până acum despre un „proiect de ţară” a fost integrarea fostei provincii Basarabia în frontierele României. A spus-o preşedintele Băsescu, iar unii au deschis de-a doua zi „bloguri unioniste”. Cei de la Mişcarea Populară au mai făcut de vreo câteva ori aluzii la „unire”, dar cu mai multă prudenţă ca să nu creeze o prea mare nelinişte dincolo de Prut şi pe malurile Nistrului. În sfârşit, e limpede că cei care vorbesc despre un „proiect de ţară” au în vedere într-un mod nelămurit ceva care depăşeşte orizontul politicii de zi cu zi.

De aceea e comic să auzi politicieni care descriu felul în care prin dezbateri în comisii mixte vor ajunge la momentul de vârf al acţiunii lor şi anume la „proiectul de ţară”. Este cu atât mai comic cu cât am înţeles că se şi negociază, ceea ce înseamnă că „proiectul de ţară” este în viziunea lor compromisul dintre două grupări politice. Ei se întâlnesc, discută, mai taie, mai adaugă, cad la învoială şi de aici reiese cel mai înalt obiectiv pe care şi l-ar putea propune o ţară.

Faptul că oamenii discută cu gravitate e un lucru bun, dar există riscul ca lucrurile mari să se devalorizeze prin inflaţie. O dată creat precedentul, toate partidele vor propune la viitoarele alegeri câte un „proiect de ţară” în aşa chip, încât, prin multiplicare, acestea nu vor mai valora nimic. Câte grupuri, atâtea proiecte de ţară şi, iată, ne vom întoarce exact de unde am plecat. Va trebui apoi să inventăm alte cuvinte ca să recâştigăm gravitatea pierdută, dar se vor fi scurs, între timp, vreo 20 de ani.

În orice caz, fostul ministru a creat un mare suspens: abia aşteptăm să vedem care este „proiectul de ţară”!