Ce ne dorim?

Anul 2016 poate fi bun sau rău, nu putem spune cu anticipație. Dar putem observa că speranțele noastre sunt destul de neclare. Nu vorbim de speranțele personale, ci de cele colective, dacă acest lucru mai are vreun sens. Cu 30 de ani în urmă (nu e așa mult în ordine istorică) speram să se prăbușească comunismul. Era indiscutabil o speranță colectivă care anima milioane de oameni în Estul Europei. Am sperat apoi să ieșim din ”zona gri” (noțiune geopolitică care mai avea un înțeles clar la începutul anilor 90, atunci când URSS abia intrase în procesul descompunerii ei, iar NATO avea granițele mult mai la vest), am sperat în fine să fim acceptați în comunitatea ”statelor civilizate”, chiar dacă a fi membru al UE părea pe atunci neverosimil. Viața comunitară, așa frământată și accidentată cum a fost ea avea un sens, cu alte cuvinte era caracterizată de o tensiune îndreptată către un țel bine definit chiar și atunci când părea improbabil. Să ne amintim marea decepție de la summitul NATO de la Madrid în cursul căruia admiterea României a fost respinsă. Președintele SUA, Bill Clinton, sosea la București în chip de consolare, oferind proiectului un nou orizont și românilor o nouă speranță. În anii aceia transformările politice extraordinare care avuseseră loc păreau încă reversibile. Demonii vechiului regim păreau să pândească după fiece colț și ne temeam că lipsa de vigilență ne-ar putea arunca iarăși în ghearele unei dictaturi de tip asiatic. Acesta era, în orice caz, sentimentul public dominant, cel care propulsa proiectul atlantist și european. E adevărat că rămășițele acelui discurs și ale acelor temeri se mai fac simțite în analizele alarmate cu privire la noul pericol rusesc. Dar ele nu au consistența vechilor temeri și par, în destule privințe, mai curând speculative.

În sfârșit, să nu uităm marea speranță europeană, proiectul aderării la UE care a reușit să țină țara ani buni într-o tensiune pozitivă. Au existat desigur și multe speranțe particulare, care țineau de comunități etnice distincte sau grupuri mai mici, dar în linii mari toate s-au aliniat convergent către punctul de integrare europeană. Ungurii din Transilvania au văzut și ei o șansă (nerealizată pe de-a-ntregul) de a câștiga o nouă demnitate politică.

Dar astăzi care sunt speranțele noastre?

Mai înainte de a da un răspuns să admitem că întrebarea însăși e problematică. E posibil să fi intrat fără să ne dăm seama într-o epocă în care noi, noastre să nu mai aibă sens deplin. Sau să fi dobândit un sens nou care ne scapă. Un simptom al unei mutații în curs de desfășurare este tema așa numitei diaspore românești, care a ocupat și continuă să ocupe un loc proeminent în dezbaterea publică. Or, dacă subiectul politicii nu mai sunt cetățenii români în accepția veche a termenului, ci ”românii, indiferent unde s-ar afla” după cum s-a exprimat însuși președintele Klaus Iohannis, înseamnă că formula noi românii a dobândit un conținut etnic suprastatal, de natură să redefinească toate prioritățile.

Și totuși o inerție inevitabilă face ca realitatea locală să rămână practic în centrul preocupărilor chiar dacă centrul simbolic tinde să se deplaseze în altă parte. Prin urmare vechiul noi este subminat de un alt noi, contradictoriu cu conținut futurist și regresiv în același timp. Pe de o parte românii de pretutindeni (care au și un minister) exprimă o versiune nouă a cosmopolitismului european, pe de alta asistăm la o regresiune în stadiul etnicității prestatale.

E așadar o mare problemă cu noi și, în consecință, nici tema speranțelor comunitare nu mai poate fi pusă la fel, cu aceeși precizie și cu aceeași intensitate.

Dacă ne facem că lucrurile au rămas neschimbate, că am rămas aceiași ca acum 25 de ani, atunci am putea spune că nu mai avem nicio speranță. Dar nu în sensul că am fi deznădăjduiți, ci în acela că nu mai avem proiecte de viitor schițate la scara întregii națiuni. Ce ne-am dori să se întâmple? Să aderăm mai repede la euro? Mai curând nu. Temerile legate de viitorul monedei comune au înghețat deocamdată orice proiect mai precis. Ne-am dori ca Europa să devină un mare stat federal în care să fim la rândul nostru integrați, așa cum declara istoricul Lucian Boia într-un interviu din Revista 22? Nu s-ar spune, deși înclinațiile federaliste au fost întotdeauna mai bine reprezentate decât cele eurosceptice. Motivul principal ar fi acela că Europa occidentală nu lasă ea locul unei asemenea speranțe pentru țările Estului fost comunist (și în versiuni mai stricte nici Sudului), vizând mai curând o integrare cu două viteze. Ne-am dori o revenire la Europa națiunilor, așa cum pretind conservatorii britanici sau, într-o versiune radicală, euroscepticii din toate țările? Greu de spus, deși opinii de acest tip există și sunt formulate cu tot mai multă insistență. Prin urmare nu distingem niciun proiect anumit care să definească spiritul public și să-i imprime o anumită mișcare. Suntem doar noi de vină sau e vorba de o oboseală a întregii Europe?

În orice caz, problema speranței este importantă, ea fiind sufletul unui proiect. Președintele Klaus Iohannis spunea în mesajul său de Anul Nou: ”Depinde numai de noi să folosim oportunităţile pe care le avem pentru a progresa şi a face din România ţara pe care ne-o dorim”. E adevărat, dar ce ne dorim?