Ce viitor mai are răul?

Dar să nu ne amăgim. Răul e prezent, dăinuie şi, cum înclină să creadă nu numai spiritele pesimiste, el are şi viitor.

Întîmplarea face ca, aproape sincron, un eseu publicat în revista ROMÂNIA LITERARA şi altul, în paginile de foileton ale cotidianului SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, să abordeze nuanţat, dar din perspective şi cu argumente net diferite, prezenţa răului, la scară individuală şi planetară, în istoria recentă şi contemporană.

În a sa „Cronică a Pesimistei”, Ioana Pârvulescu mărturisea că a primit o scrisoare electronică cu titlul „Bun venit în secolul al XXI-lea” . Încumetîndu-se s-o deschidă după ce deja un deceniu din noul veac s-a scurs, autoarea este confruntată cu înşiruirea, stilistic destul de reuşită, a unor minusuri, pierderi şi renunţări la care implacabil, prezentul ne-ar supune. Îmi îngădui să citez la rîndu-mi această listă neagră:

Telefoanele noastre - fără fir

Gătitul – fără foc

Mîncarea - fără grăsime

Dulciurile - fără zahăr

Munca - fără efort

Relaţiile – fără rod

Atitudinile – fără delicateţe

Sentimentele – fără inimă

Politica – fără ruşine

Educaţia - fără valori

Greşelile - fără număr

Argumentele – fără temei

Nevoile – fără sfîrşit

Situaţia – fără speranţă.

Strălucita cunoscătoare a civilităţii şi savorilor culturale, intelectuale şi literare pe care secolul al XIX-lea pare a le fi rezervat celor care au avut şansa să-l trăiască, la locul, în mediul şi la timpul potrivit, remarcă, pornind şi de la lecturi recente, nu numai că ne-am fi „obişnuit cu răul” dar că „îl tot sporim” în aceeaşi măsură în care diminuăm ponderea binelui.

Totuşi, luîndu-şi în răspăr afişatul pesimism, Ioana Pârvulescu crede că peste una-două generaţii, plictisiţi de atîta rău, cu tot alaiul său de accesorii, oamenii vor redescoperi valorile pozitive. Deocamdată, conchide autoarea, binele face doar figuraţie, el duce tava în piesa lumii de azi.

Impresie confirmată de lectura textului publicat de SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, extras din ultima carte a istoricului american Tony Judt, apărută în traducere la începutul lunii martie la editura Hanser, sub titlul „Uitatul secol XX. Revenirea intelectualilor angajaţi politic”.

Tindem să considerăm secolul al XX-lea ca fiind unul al extremismelor politice, al rătăcirilor tragice, al erorilor şi iluziilor (unele chiar fatale) – scrie autorul, întrebîndu-se dacă nu cumva şi în veacul al XXI-lea nu suntem victimele unor iluzii.

De pildă, aceea că răul şi-ar mai pierde din putere. Numai că, potrivit unui document strategic al guvernului american, ne-am afla exact în toiul unui război cu durată imprevizibilă, avînd drept adversar terorismul, islamofascismul.

Tony Judt, ale cărui teze nu sunt unanim acceptate şi, pe alocuri, controversate, consideră de două ori false atari perspective. Mai întîi, fiindcă nici ca formă şi, cu atît mai puţin, prin conţinut, islamismul şi fascismul nu pot fi aruncate în aceeaşi oală.

Simpla trecere în revistă a extremismelor din Europa veacului trecut, incluzînd şi puseele lor de terorism, pare a-i da dreptate istoricului american.

Ca argument suplimentar, Judt o citează pe Hannah Arendt, care atrăgea atenţia că o prea intensă concentrare asupra totalitarismului ne-ar face să nu mai vedem celelalte rele mărunte cu care este pavată calea către iad.

Iar printre acestea ar figura, crede autorul, şi instituirea unei politici a fricii. Doar foarte puţine ţări democratice nu au sucombat tenaţiei de a capitaliza politic temerile, nesiguranţa cetăţenilor, nesfîrşita varietate a anxietăţii: frica de terorism, de şomaj, de ritmul schimbărilor, de inegala împărţire a resurselor naturale, frica de a nu mai fi stăpîni nici pe noi înşine, nici pe destinele noastre, dar şi frica guvernelor de libera circulaţie a ideilor, a informaţiilor, de opiniile critice, de imigraţia ilegală.

Politica fricii fiind molipsitoare, istoricul american crede că nu ar strica să privim puţin înapoi, fără mînie, spre a afla cum au făcut faţă generaţiile trecute unor situaţii asemănătoare celora prin care trecem azi.

Ne va fi astfel dat să constatăm, la fel ca predecesorii noştri, că măsurile sociale, destinate să atenueze prea marile decalaje de salarii şi averi, se dovedesc a fi acele variabile economice care consolidează coeziunea unei societăţi, factorul de încredere şi că doar statul dispune de autoritatea şi de mijloacele necesare prezervării acestor valori, în numele nostru.

Ca şi spre a confirma justeţea acestei „terapii”, cotidianul DIE WELT publica deunăzi, independent de recomandările istoricului american, un comentariu despre efectul binefăcător al creşterii economice asupra sănătăţii psihice a membrilor unei societăţi.

Fiindcă, cum prea bine se ştie, criza economică, nedreptăţile şi uriaşele discrepanţe sociale ascut nu numai extremismele politice, ci ne fac să nu ne mai simţim în largul nostru, nici măcar în propria noastră piele.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Ioachim Alexandru