Cealaltă revoluție din spatele monitorului

Imaginile brute se încalecă între ele. Sânge pe fruntea unui bărbat cărat pe targă, o praștie care se pregătește să lanseze ceva ce seamănă a grenadă, o bătrână înverșunată lovind insistent, cu o cruce de lemn, mâna unui jandarm înfiptă în gulerul unui protestatar. În prim plan intră, pentru câteva secunde, reporterul. Un puști cu ochelari - de hipster, de eco-anarhist, de șoarece de bilbiotecă ieșit în stradă pentru că în stradă se întâmplă, acum, lucrurile. Pentru că viața este ceea ce se întâmplă în vreme ce politicienii țin discursuri la televizor.

Dacă oprești înregistrarea și te uiți atent la reporter, parcă i se văd și coșurile. Nu a ieșit de tot din pubertate. Uneori pare că așa și gândește. Așa se exprimă. Ca un adolescent încercând să spună, fascinat și pe repede-nainte, tot ceea ce are de povestit. Și are multe de spus despre lumea în care i-a fost dat să trăiască. O lume care se mișcă altfel decât îi e voia lui. O lume în fața căreia, uneori, ai nevoie de o cască de protecție. În Maidan, la Kiev, Henry Langston și-a pus o cască de motociclist german din cel de-al doilea război mondial. În Maidan, la Kiev, e război. Iar Henry, reporter al revistei de lifestyle Vice, are lumii ceva de povestit. În alte cuvinte decât o face presa mainstream.

Vice este una dintre vocile care au spart bariera monopolului informațional. Până de curând scriau despre skateri, despre Kate Perry, despre gala premiilor travestiților, vacanța la ski în anii 70 sau iubitorii greci de porumbei. La un moment dat, însă, vocea Vice s-a auzit răstit peste întreaga gâlceavă din lumea media. Și nu pentru că a sunat obscen, ci pentru că a fost sinceră. Mai sinceră decât ar putea să creadă cineva care află că cinci procente din acțiunile grupului care editează revista Vice aparțin lui Rupert Murdoch, patronul Fox. L-au costat 70 de milioane de dolari. La un calcul elementar, înseamnă că Vice valorează 1,4 miliarde. Puțin, în comparație cu WhatsApp, dar enorm, dacă ne raportăm la poveștile despre falimentul presei în întreaga lume. Și enorm pentru o publicație care nu se vinde pe tarabe, ci se distribuie în cluburi și baruri, în spații în care se organizează prezentări de modă și nimic nu este prea ciudat pentru a nu fi încercat.

Siria devenise un colț prea murdar și întunecat, atunci când Vice a decis să așeze în paginile sale un fotoreportaj de război. Și nu a făcut-o cu lăcomia comerciantului care a găsit exhibiționistul și voyeristul, ci cu furia adolescentului care s-a săturat de figura sumbră a secretarului general al ONU și de micile șicane pe care și le fac acei bolnavi care guvernează lumea. În fond, Vice a devenit, în ultimele luni, un fel de Occupy Media. A ajuns la Kiev, toamna trecută, între demonstranți, a intrat printre cadeții armatei naționale afgane, rămasă, pentru prima oară în 12 ani, de capul ei, a fost la Soci când cazacii le-au biciuit pe fetele de la Pussy Riot. Și, cumva, restul presei a simțit dacă nu gelozie cel puțin un strop de invidie.

Dar, până la urmă, ce îi împiedică pe ceilalți să se ridice la nivelul Vice? Poate plafonarea? Poate o anume stare de bătrânețe așternută nu doar, asemeni prafului, asemeni anilor, peste instituțiile media și staffuri, ci, mai ales, asupra modului de a gândi și a comunica? Jurnaliștii de ieri ajunși astăzi monumente și etaloane se adresează unui public tot mai restrâns, ignorând expansiunea tinereții ca stare de spirit. O tinerețe dincolo de vârstă (lăsând la o parte diferențele genetice survenite la ultimele generații, la care o minimă auto-delicatețe îți permite să rămâi tânăr mult mai mult decât acum jumate de veac), o tinerețe născută din furie, din revolta împotriva sistemului.

Cu Vice se produce o fractură majoră în percepția publicului. Există, într-adevăr, o masă critică de public să-i spunem conservator, care nu înțelege jurnalismul serios decât prin prisma limbajului standard, deja plin de clișee, practicat în anii generației X. Există, într-adevăr, un segment imens de consumatori de informații care nu trec de titluri - și acelea online - și de explicațiile foto (în cazul că mai cumpără presă tipărită, de regulă tabloide). Însă există și un public revoluționar, rebel și curios, interesat de lumea în care trăiește, sătul de pseudo-împărțeala ideologică în stânga și dreapta, ambele fără acoperire reală, ambele fără suport social, sătul de monopolul instituit asupra informației de cele câteva voci care, de jur împrejurul lumii sau în micro-universuri locale, stabilesc agenda publică, oferă debilități ușor de rumegat, de distrus sinapsele și umplut timpul.

Există câteva titluri care circulă din link în link pe internet. Vice este unul dintre ele. Marii antreprenori ai informației - producătorii și actorii ei, cei care o filtrează și cei care o multiplică - se opresc uneori cu un zâmbet pe buze în fața expansiunii micilor non-conformiști understream. Dar gluma se îngroașă. În timp ce industriașii pieței gândesc în reluare și cu instrumentarul intelectual moștenit, ăștia mici trăiesc în secolul 21 și reinventează. Iar Vice, cu reporteri care fac imersiune în miezul subiectului pe care și l-au ales, este prototipul viitorului media. Nu al informației, care va rămâne aceeași - ci al întregii industrii de recoltat și consumat informația.