China faţă în faţă cu SUA

Cei doi lideri au abordat iniţial, într-un cerc restrîns, cu participarea consilierilor lor de securitate, conflictul nuclear cu Iranul şi Corea de Nord, precum şi chestiunea Taivanului. Bush i-a cerut lui Hu să se folosească de enormele capacităţi de influenţare de care dispune China în relaţiile cu Corea Comunistă. Concomitent, preşedintele american a lansat atît Chinei cît şi Taivanului avertismente, cerîndu-le să se abţină de la provocări mutuale şi de la măsuri unilaterale. Ulterior, cei doi preşedinţi au abordat în cerc mai larg chestiuni ţinînd de cooperarea economică bilaterală, sino-americană. Summitul a fost marcat de protestele unei militante a grupului Falung-Gong, care, acreditată ca ziaristă, a ţinut în timpul conferinţei de presă comune ţinute de cei doi lideri să protesteze cu putere împotriva încălcării drepturilor omului în China. Ce-a adus această nouă întîlnire la vîrf? Mai nimic.

A fost un summit al vorbelor goale. La două ore şi jumătate după ce şi-au strîns mîinile pe peluza Casei Albe, cei doi preşedinţi nu reuşiseră să ajungă la nici un rezultat concret. Bush a admis „că nu suntem de acord în toate cele, dar suntem în stare să discutăm prieteneşte despre orice neînţelegeri”, citat închis. Americanii le-au făcut chinezilor plăcerea de a-i oferi lui Hu Jintao o recepţie pompoasă, primirea ceremonioasă constituind, ca semn de respect faţă de oaspetele provenind dintr-o ţară, în care simbolismul e la mare preţ, o concesie faţă de preşedintele Chinei. Dar gazda sa americană nu s-a ferit să se pronunţe clar şi fără echivoc, într-un limbaj diplomatic neobişunuit de ferm. „Voi continua să-i spun preşedintelui Chinei cît de important e respectul faţă de drepturile omului. China ar putea avea mai mult succes, dacă ar acorda cetăţenilor săi libertate de opinie şi religioasă”, a ţinut să sublinieze preşedintele SUA.

Din punct de vedere politic, întîlnirea a dezamăgit. Hu Jintao i-a promis ce-i drept gazdei sale americane sprijin în rezolvarea conflictelor nucleare cu Iranul şi Corea de Nord. Dar în nici unul din cele două dosare liderul chjinez nu s-a arătat dispus să accepte un curs mai dur – bunăoară un eventual recurs la sancţiuni economice de anvergură. Aceiaşi atitudine a adoptat Hu şi faţă de regimul sudanez, responsabil pentru asasinarea sau deportarea a sute de mii de oameni din Darfur.

Formal, regimul chinez se prezintă ca fiind unul responsabil şi iubitor de pace. Realitatea e cu totul alta. Politica externă a Beijingului ţine seama exclusiv de raţiuni geostrategice şi economice, între care se situează la loc de frunte dorinţa limitării influenţei americane în spaţiul asiatic, precum şi foamea energetică tot mai greu de săturat a Chinei.

Că şi americanii îşi urmăresc cu acuitate propriile interese externe e clar, Deosebirea constă în faptul că opinia publică americană şi Congresul sunt în stare să dicteze cel puţin parţial rectificarea unor politici criticate bunăoară în domeniul drepturilor omului. In schimb regimul comunist chinez ia toate deciziile sale importante fără să-şi consulte poporul şi fără să fie obligat s-o facă. Deşi cetăţenii chinezi se bucură în prezent de mai multă libertate decît în urmă cu decenii, reformele democratice au rămas un deziderat nerealizat, iar încălcările drepturilor omului sunt cotidiene. Încît George Bush a avut perfectă dreptate să-i atragă atenţia oaspetelui său că absenţa unui acces adecvat al populaţiei la treburile cetăţii constituie o piedică în calea dezvoltării.

Summitul a rămas fără rezultatele nădăjudite cel puţin de americani şi la capitalul economie. Beijingul refuză să-şi aprecieze moneda naţională. Un contract în valoare de 4 miliarde de dolari cu Boeing fusese încheiat înaintea vizitei lui Hu. Şi e cît se poate de îndoielnic că autorităţile de la Beijing vor trece la combatarea activă a priateriei de produse electronice, aşa cum i-a promis preşedintele Chinei şefului concernului Microsoft, Bill Gates. La urma urmei, China îşi asumă de ani de zile, atît faţă de americani cît şi faţă de europeni, ori faţă de organizaţia mondială a comerţului angajamente similare, fără să-şi fi ţinut vreodată cuvîntul.

Pe termen lung, China reprezintă cea mai importantă provocare pentru superputerea americană. Ambele puteri împărtăşesc o sumedenie de interese, dar în relaţiile lor mutuale există şi suficient potenţial conflictual, date fiind limitarea resurselor de materii prime, rivalitatea manifestată în tentativa lor de a-şi extinde sferele de influenţă şi puternica înarmare a unei Chine tot mai ameninţătoare în atitudinea ei faţă de Taivan.

Incît e greu de estimat cum vor evolua raporturile sino-americane şi în ce măsură Washingtonul şi Beijingul vor izbuti să găsească o formulă convenabilă de parteneriat.