Cine a câştigat alegerile?

Asistăm la două fenomene contradictorii: pe de o parte, alegerea lui Iohannis - şi de fapt întreaga campanie dintre cele doua tururi de scrutin - a reuşit să-i reconcilieze pe mulţi oameni divizaţi pe subiectul Băsescu. Fenomenul a fost vizibil în stradă, la manifestaţiile dintre tururi şi la cele care au celebrat victoria, a fost şi este vizibil în publicaţiile culturale, unde ”Dilema” şi ”Observatorul Cultural”, de pildă, sau ”Revista 22” nu mai sunt (pe moment) antagonice şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, este vizbil pe Facebook, acolo unde se spune ca s-a dat lupta decisivă pentru mesaj; pe de altă parte s-a iscat o nouă rivalitate: cine a contribuit mai mult la victorie? Băsiştii sau antibăsiştii? Chestiunea e interesantă, căci nu e vorba doar de vanităţi şi orgolii ignorabile, ci şi de sensuri politice mai generale. Ultima întrebare a fost pusă şi sub o formă diferită: cine beneficiază de fapt de această victorie? Cine sunt, prin urmare, dincolo de aparenţe, adevăraţii câştigători? Sau poate cine va reuşi să exploateze mai bine acest moment favorabil? Am văzut de exemplu felul în care manifestaţiile recente de la Cluj, omogene când le priveşti de la mare distanţă, sunt disputate de grupuri cu orientări antagonice.

Întrebarea, în forma aceasta din urmă, s-a pus în termeni asemănători în decembrie 1989 pe străzile parcurse de mulţimi eterogene şi animate de speranţe difuze . Am auzit atunci pe mulţi oameni spunând literal: ”A venit şi vremea noastră!” şi nu ştim ce s-a întâmplat cu ei, dar bănuim că unii au eşuat şi nu ne referim la eşecuri individuale, ci la cele categoriale, după cum alţii au reuşit, suscitând reflecţii amare.

Cert este că, în mod ironic, nu Victor Ponta, ci Klaus Iohannis a devenit preşedintele ”care uneşte”, căci, punând deoparte reunirea nesperată a versiunilor dreptei, au fost destui oameni din partea stângă care au votat cu el şi care rămân încă loiali propriilor opţiuni, deşi alţii caută să-i alunge de la masa banchetului. A rămas deoparte, într-o izolare orgolioasă, doar stânga radicală, care nu a înţeles să facă compromisuri în ciuda faptului că primarul Sibiului părea seducător prin civilitate sau pentru că aparţinea unei minorităţi etnice şi confesionale. Sondajele publicate au fost inevitabil superficiale şi nu s-au referit decât la categorii foarte largi şi lipsite de semnificaţii clare, dar intuiţia ne arată că am asistat în aceste alegeri prezidenţiale la reunirea unor categorii diverse şi conciliate în mod surprinzător. S-a produs o convergenţă înclusiv între votul din ţară şi cel din străinătate, deşi în ultimii ani cele două opţiuni păreau să fie mai curând divergente.

Dar ”armonia” aceasta nu poate să ţină şi, aşa cum am văzut deja, ea este deja contestată de aceia care caută să definească victoria în termeni disociativi. Realist vorbind, unii vor rămâne în urmă, căci este inevitabil ca lucrurile să urmeze un sens mai clar. În planul mare al geopoliticii, antiamericanii sau scepticii reflexivi, suveraniştii de diferite specii vor pierde. Va pierde încetul cu încetul şi stânga din familia „Uniţi Salvăm”, sau poate va câştiga totuşi ceva şi anume posibilitatea de a se institui ca opoziţie consolidată, ceea ce nu e puţin. Tentativa geopolitică a lui Victor Ponta de a găsi ”a treia cale” prin recurs la China, s-a vădit intenabilă. Americanii au cerut deja destituirea guvernului Ponta în chipul cel mai explicit de până acum (vezi interviul din ziarul Gândul cu oficialii americani Rose Gottemoeller şi Frank Rose). Vor rămâne în urmă şi cei care exprimau îngrijorarea că Klaus Iohannis se va disocia de politica americană adoptând maniera germană de a trata cu Rusia, căci, în realitate, România nu poate să se plaseze decât la intersecţia politicii americane şi germane, acolo unde ele se întâlnesc fără nuanţe. Sau, cu alte cuvinte, a devenit mai clar că România nu se mai poate instala în spaţiile create de decalaje, ci numai pe linia de convergenţă. Altfel va pierde încrederea tuturor.

În politică internă, din clipa în care un nou guvern va fi instalat, armonia fragilă post-electorală se va destrăma treptat, dar cu toate acestea noul preşedinte are la dispoziţia sa o cale prin care ar putea să dea satisfacţie tuturor votanţilor săi indiferent de disocierile de parcurs. E vorba de calea meritocratică. Dacă va reuşi să imprime în viaţa statului, aşa cum a promis, un spirit nou care să încurajeze performanţa şi modestia în locul carierismului vanitos, dacă va şti să ţină cumpăna dintre putere şi opoziţie, în aşa fel încât să fie un judecător drept, dacă va stimula dialogul raţional şi va crea consens pe teme majore (vezi cele 11 teme din propriul program), atunci el va împlini aşteptările tuturor celor care l-au votat, indiferent de divergenţele dintre ei.