Coarda sensibilă a Hollywoodului

Milionarul de mahala, "Slumdog Millionaire” a câştigat tot ce se putea câştiga. Istoria filmului, spusă pe scurt, e şi istoria serii. Ambele constituie reluarea, într-o versiune modernă, a unui basm mai vechi. Cel despre prinţ şi cerşetor, o naraţiune fantastică în genere, care nu încetează totuşi să ne fascineze şi să ne anime să credem în clamatul ei realism.

Că povestea care a câştigat potul cel mare, adjudecându-şi nu mai puţin de 8 premii Oscar, între care cele pentru cea mai bună regie şi cel mai bun film, este şi povestea serii se poate lesne demonstra.

Fiindcă megapetrecerea hollywoodiană a ajuns la apogeul ei abia odată cu apariţia pe scenă, în sfânta sfintelor paietelor, toaletelor şi luxului nebun, a unui grup de coate-goale şi de maţe-fripte. Şcolarii recrutaţi dintre orfanii mahalalei indiene, în care s-a turnat Slumdog Millionaire, au recoltat fireşte, aplauze fierbinţi din partea milionarilor mai vechi şi mai obişnuiţi cu lumina rampei, a marelui şi micului ecran. Copiii importaţi la Hollywood dintr-o nefericită suburbie de metropolă indiană jucaseră şi ei în pelicula despre micul vagabond adorabil, care învinge într-un concurs tv şi se ridică din mizerie, cucerindu-şi dreptul la viaţă, dragoste şi prosperitate în pofida tuturor vicisitudinilor unui destin nedrept.

Povestea milionarului de buzunar din mahala a triumfat, în măsura în care a atins concomitent şi deopotrivă nervul timpului şi coarda sensibilă a omului de rând.

Nervul timpului, pentru că într-o epocă în care criza financiară şi recesiunea economică încep să adumbrească visul american, şi să determine ţările capitalismului clasic să caute soluţii în magazia de vechituri socialiste s-a retrezit subit pofta de viaţă şi de lux.

În fazele de glorie ale profitului capitalist, Hollywoodul aruncase în luptă cu precădere pelicule politice şi critici sociale grele de sensurile cele mai negre, precum „Crash”, „No Country for Old Men” şi altele asemenea.

În ce-o priveşte, coarda sensibilă a omului de rând n-are cum să nu rezoneze la un basm care, în ciuda evidenţei, îi afirmă şansa ipotetică de a se regăsi cândva pe partea însorită a existenţei.

În mod vădit, în acest timp al falimentelor, membrii academiei de film americane nu mai au chef deloc, dar absolut deloc de melodrame şi istorii depresive.

Unde pui că şi britanicul Danny Boyle a reuşit să ia la Hollywood caimacul deşi a regizat acest film cu un buget insignifiant şi un deviz infim, de numai cincisprezece milioane de dolari. Ceea ce îl include şi pe el întrucâtva în reeditarea cu succes a „Prinţului şi Cerşetorului”.

La actori a triumfat Sean Penn, pentru încarnarea lui Harvey Milk, un militant al luptei pentru drepturile homosexualilor, c are a sfârşit prin a fi asasinat.

Germanii au reuşit să repurteze şi ei un succes notabil, luând Oscarul pentru documentarul „Spielzeugland”, Ţara Jucăriilor, de Alexander Freyrink. In schimb pelicula despre teroriştii de extremă stânga, „Complexul Baader Meinhof” n-a fructificat câtuşi de puţin speranţele vădit exagerate, pe care realizatorii ei germani şi le puseseră în ea.

In schimb, britanicii au toate motivele să se felicite. Fiindcă şi actriţa Kate Winslet şi-a adjudecat un Oscar pentru performanţa de a o încarna credibil pe supraveghetoarea unui lagăr de exterminare nazist, în filmul „Cititorul”, ecranizarea unui roman al autorului german Bernhard Schlink. „M-am pregătit îndelung pentru acest moment, când eram o fetiţă, în baie în faţa oglinzii, folosind, în loc de microfon sticla de şampon”, a mărturisit Winslet duminică seara, referindu-se bineînţeles nu la întruchipata carieră de nazistă, ci la rolul, parcă, totuşi, ceva mai atrăgător, de laureată a unui Oscar.

Şamponul devenit microfon: alt vis neverosimil devenit, iată, realitate.