Comentariu: Britanicii au luat-o razna

"Încă o dată la asalt, încă o dată, dragi prieteni!" Da. Regatul Unit şi partea continentală a Uniunii Europene au un trecut comun agitat şi numeroase dezacorduri. Iar disputa în jurul menţinerii sau nu a statutului Marii Britanii de membru UE se anunţă a fi o altă aventură epică.

Oficial, campania "Brexit" a luat startul pe 15 aprilie, dar toate relele între britanici şi precursorii UE au început în anul 1984, când cearta teribilă dintre doamna Margaret Thatcher şi Comunitatea Economică Europeană pe marginea contribuţiei băneşti a Marii Britanii a atins apogeul. În cadrul summit-ului de la Fontainebleau, într-un teribil acces de furie, Doamna de Fier şi-a lovit cu poşeta, într-un gest simbolic desigur, colegii europeni.

De atunci, în relaţia dintre britanici şi Uniunea Europeană, au dominat sentimentele contradictorii. Însă vreo mare iubire nu se întrezăreşte nici din partea Bruxelles-ului. Ba chiar referendumul englezilor îi face pe europenii de pe partea continentală să scrâşnească din dinţi şi să se teamă de consecinţele unui posibil Brexit. Căci ieşirea Marii Britanii din comunitate ar însemna o catastrofă pentru forţa proiectului european şi pentru viziunea asupra unei super-puteri economice şi politice numită Europa.

Chiar avem nevoie de britanici?

Săpând mai adânc constatăm că temerile europenilor sunt doar de faţadă. Francezii afişează tipica lor atitudine relaxată. Dar dacă ar fi după ei, nesuferiţii de britanici mai bine ar ieşi din comunitate azi, nu mâine. Astfel Parisul şi-ar putea consolida poziţia de mare putere în comunitate, iar motorul germano-francez, deocamdată gripat, ar putea fi repus în funcţiune.

Şi pentru că tot vorbim de Germania, ca lider de facto al Uniunii Europene, cancelara Angela Merkel trebuie să sprijine, cel puţin formal, propunerile lui David Cameron de reformare a monstrului birocratic de la Bruxelles. Dar să fie aceasta mai mult o manevră înşelătoare?

Germania n-are nevoie de Marea Britanie pentru a-şi susţine ambiţiile la Bruxelles, aşa cum Berlinul n-are nevoie de nimeni în UE pentru a gestiona criza refugiaţilor în propria-i manieră (ştim toţi a cui a fost ideea şi iniţiativa acordului cu Turcia).

Cameron este conştient de faptul că, prin acest referendum, şi-a făcut un mare deserviciu. Lui însuşi şi ţării sale. Ca atare, în ultimele săptămâni, a încercat cu disperare să atenueze spaimele şi să evite scenariul unei posibile decizii a populaţiei de a părăsi comunitatea.

Recent, într-un comentariu pentru Daily Telegraph, Cameron descria în detaliu de ce un Brexit ar fi "inutil şi nesăbuit". Şi-atunci ne întrebăm: oare de ce n-a luptat el de-acum câţiva ani cu atâta patos pentru menţinerea ţării în Uniunea Europeană?

Tacticile lui Cameron

Să fi fost numai o şaradă pentru a-i potoli pe rebelii săi laburişti? Dacă e aşa, înseamnă că poziţia lui Cameron în partid trebuie să fie extrem de slăbită ca să-şi asume un asemenea risc. Şi s-ar putea să fie şi mai rău căci atitudinea sa şovăitoare faţă de implicarea în Dosarele Panama a dăunat şi mai mult credibilităţii şi imaginii sale.

Pe de altă parte, planul său cu referendumul ar putea fi numai o tactică de a-i induce în eroare pe ceilalţi şefi de state şi guverne din Uniunea Europeană şi de a-şi salva imaginea. În cazul în care britanicii vor decide într-adevăr ieşirea din comunitate, Cameron ar putea spune că el a făcut totul pentru a evita acest scenariu şi că a avertizat asupra consecinţelor negative. Mai mult, el a fost de la început împotriva referendumului.

Nimeni nu e "o insulă"

În mod fericit, majoritatea britanicilor demonstrează mai multă minte decât ar crede, probabil, Cameron şi nu-i acceptă farsa politică. În majoritatea sondajelor de opinie, susţinătorii Uniunii Europene sunt superiori numeric euroscepticilor.

Regatul Unit este mândru de existenţa sa insulară, mândru de capacitatea sa de a înfrunta vitregii, mândru de rolul său de underdog în Europa. Şi are tot dreptul să fie aşa - indiferent de reacţia răutăcioasă a Bruxelles-ului la un posibil eşec al britanicilor.

Însă tocmai aici este esenţa recunoscută şi descrisă în secolul al XVII-lea de către scriitorul John Donne: "Nimeni nu este o insulă..." Şi mai important este pasajul care urmează: "... de unul singur, fiecare om este parte din continent, o părticică din întreg. Iar dacă marea îi smulge o bucată, Europa se împuţinează."