"Cazul Böhmermann"

1. Cazul: este cu adevărat un caz? Un cabaretist spune că ceea ce urmează este o insultă. Şi insultă. Fulminant. Sub orice nivel. Pornografic. Vulgar. Nimeni nu trebuie să accepte aşa ceva. Nici măcar un sultan îndepărtat.

2. Metoda. Nu este o satiră subtilă. Nu este o ridiculizare. Nu este nici ironie cu semnificaţii mai adânci. Böhmermann se inspiră din Friedrich Nietzsche şi arată că "filosofează cu ciocanul". Nu se reflectă nici o altă imagine, pentru că efortul său nu are decât un singur scop: distrugerea. Distrugerea victimei.

3. Victima: Recep Tayyip Erdogan. Sultanul. Autocratul. Omul fără umor. Preşedintele care îi persecută în propria ţară pe caricaturişti şi comedianţi. Acum îi urmăreşte şi în Germania. Necruţător. Îi răzbună pe toţi insultaţii.

4. Din nou victima: Recep Tayyip Erdogan, preşedintele turc. El visează la transformarea republicii secularizate a lui Atatürk într-o democraţie prezidenţială, dominată de islam. La nivel juridic şi parlamentar nu a reuşit până acum. În realitate însă, Erdogan tocmai transformă Turcia. Pe drum, se pierd importante principii de bază ale democraţiei turce. De aceea, el trebuie să fie cel caricaturizat şi criticat. El este victima ideală.

5. Şi iar victima: un partener necesar, pentru a controla poate criza refugiaţilor. O victimă de care trebuie să ţinem cont. Prin urmare, Jan Böhmermann poate fi anchetat acum - pentru că a jignit o Majestatea. Este deja comic. O Majestate în al său (după cum se pare) Palat cu o mie de încăperi. Acest Wilhelm al II-lea de la Bosfor. Chiar că poate deveni ţinta unei satire.

6. Solidaritatea: cum ar fi arătat ea, dacă Böhmermann l-ar fi defăimat pe preşedintele Consiliului Central al Evreilor sau pe Netanjahu în Israel? Ar fi fost inexistentă. Precizarea referitoare la defăimare ar fi devenit irelevantă. Aşa a fost justificată. Libertatea noastră de opinie contra lipsei de umor a Turciei. Curajul adevărat arată altfel.

7. Politicienii: au fost blocaţi între diplomaţie şi semi-moralitate. Berlinul are nevoie de Erdogan dar trebuie să şi demonstreze că nu pleacă capul în faţa lipsei lui de umor. O echilibristică diplomatică sortită eşecului. Încă de la început. Ignorarea nu era nici ea o soluţie. Rămâne însă o dilemă: indiferent ce ar fi făcut Merkel ar fi fost greşit.

8. Opinia publică: democraţiile occidentale au fost confruntate cu crimele generate de publicarea unor caricaturi la adresa lui Mohammed sau a islamului. A se vedea Charlie Hebdo. Sau desenele danezului Kurt Westergaard. Toţi au devenit acum precauţi sau laşi. Papa poate fi insultat însă de oricine - el şi catolicii trebuie să suporte. La fel şi Isus. Profetul Mohammed şi islamul nu pot fi criticaţi fără pedeapsă. O situaţie pe care o acceptă toţi cei care ţin sus stindardul libertăţii de exprimare şi de opinie.

9. Cazul: este cu adevărat un caz? Nu a fost niciun caz. A fost o provocare asumată. La care, mai întâi Erdogan apoi opinia publică au reacţionat isteric. Poate a fost şi o manevră normală de distragere a atenţiei de la criza refugiaţilor, teama de teroare, de la Donald Trump sau Vladimir Putin, de la situaţia din Siria, Irak sau Nigeria. Acolo au loc adevăratele drame. Acolo există de exemplu părinţi care nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu fetele răpite acum mai bine de doi ani. Doi ani. Doar pentru că le-au trimis la şcoală.