Cum păstrăm vie amintirea Holocaustului?

În Germania, cotidianul BILD și varianta sa online bild.de nu sunt chiar preferate de elita intelectuală sau de burghezia luminată. Cu atît mai remarcabil este faptul că, în această ţară, tocmai aceste instituţii se implică în campania de promovare a Congresului Mondial Evreiesc privind Ziua Memoriei Holocaustului.

#WeRememember invită oameni din toată lumea să încarce o fotografie cu ei înșiși și cu acest hashtag, marcând astfel această zi. Imaginile vor fi prezentate pe un ecran mare chiar în lagărul de concentrare de la Auschwitz, a cărui eliberare de către Armata Roșie în 1945 este celebrată pe 27 ianuarie. Organizatorii speră că la această iniţiativă va participa o jumătate de milion de oameni.

Martorii oculari se sting

#WeRemember este o încercare creativă de a găsi noi forme de comemorare a uciderii evreilor europeni de către reprezentaţii naţional-socialismului. Mărturiile impresionante rostite de martorii oculari ai acelor vremuri la evenimente comemorative sau în fața elevilor vor deveni foarte curând istorie. Când Anita Lassker-Wallfisch, singurul membru supraviețuitor al orchestrei de fete de la Auschwitz va vorbi în Bundestag, miercurea viitoare, s-ar putea să fim pentru ultima oară martorii unui moment atât de emoţionant. 

Și apoi? Va deveni, oare, comemorarea un ritual anual, în care un alt profesor, mai tânăr, va aborda aceeaşi temă încercând s-o varieze? Ar fi fatal, pentru că o astfel de cultură a comemorării ar fi mai degrabă respinsă, reuşind exact opusul a ceea ce intenţionează cu adevărat.

Se prea poate ca unii să spere exact acest lucru. "Opriți cultivarea vinovăţiei germane!" și alte prostii similare vor putea fi citite pe reţelele sociale. Nu contează că acum trei ani fostul președinte federal Joachim Gauck a atestat că nu există "nicio identitate germană fără Auschwitz" - acest lucru nu este acceptat de către toți cei care trăiesc în această țară.

Noi şi vechi forme de antisemitism

S-a întâmplat şi se mai întâmplă şi astăzi ca în Germania să fie profanate cimitire evreiești, să fie pictate svastici pe pereți, iar în curţile şcolilor să auzi expresii precum "tu, evreule", urmate de blesteme. Nu în ultimul rând, multe sinagogi au nevoie de protecția permanentă a poliției. Conceptul "să nu se mai întâmple niciodată", ca învățătură elementară în urma lucrurilor petrecute la Auschwitz, nu a fost asumat de toată lumea.

La toate aceasta se adaugă și noi forme de antisemitism, promovate de către imigranții din lumea islamică. Acest lucru nu este în niciun caz un fenomen întâlnit doar în Germania. Faptul că o mare parte a evreilor francezi iau în calcul ideea emigrării către Israel sau SUA este, de asemenea, o consecinţă a acestui fenomen.

Însă Republica Federală a stabilit, de asemenea, un obiectiv important în ceea ce privește acest grup de persoane: "Memoria Holocaustului este rămâne o chestiune care îi priveşte pe toți cetățenii care trăiesc în Germania", a declarat președintele federal la cea de-a 70-a aniversare a eliberării de la Auschwitz, fără însă a preciza şi cum se va reuși acest lucru.

Cert este că o singură zi din an cu ritualuri rigide de comemorare nu va oferi nicio înțelegere a motivelor pentru care atacurile în plină stradă asupra evreilor din Germania sunt la fel de puţin acceptabile ca arderea stelei lui David sau gesturi similare vizând alte lăcaşuri de cult, indiferent de religie.

Pietre de poticnire

În context, o importanţă crescândă încep să aibă locurile permanente de comemorare. Fie ca este vorba despre Memorialul Holocaustului din Berlin (nu un „monument al rușinii“, ci al „faptelor rușinoase“), făcut din 2711 lespezi din piatră gri, care nu au niciun fel de însemn cum ar fi nume sau date, sau alte situri istorice precum lagărele de concentrare și exterminare.

Vizitarea obligatorie a lagărelor de concentrare de către elevi, după cum s-a fost propus recent în Germania, poate mișca și impresiona pe termen lung mulți tineri. El nu este cu siguranță un panaceu, o soluţie ideală, de imunizare împotriva antisemitismului.

Dimpotrivă. Este nevoie de strategii mult mai complexe, interesul pentru istoria germană manifestat de cei care locuiesc de puţin timp în această ţară neputând fi defel prezumat. Profesorii care au predat vreodată istorie sau educaţie civică într-o clasă în care 50 al sută dintre elevi sunt imigranți (soția mea este unul dintre aceşti profesori) ar avea multe de povestit despre cum merg lucrurile. Pe termen lung, în forma sa actuală, cultura germană a comemorării nu este de la sine înţeleasă. Acesta este unul dintre mesajele care trebuie repetate la 73 de ani de la eliberarea de la Auschwitz.