Comentariu: Dorință și realitate în relațiile transatlantice

Cine ar fi crezut? Într-un moment de slăbiciune majoră, două elemente cvasi amorțite revin în formă maximă. Pe de o parte, Angela Merkel: acum patru luni părea că putea fi învinsă la alegerile generale din septembrie. Germania era cuprinsă de febra concurentului social-democrat Martin Schulz. Dar această febră a trecut pe atât de repede pe cum a apărut. În schimb, electoratul german vede acum că Merkel, între timp cea mai longevivă șefă a executivului din Europa, este cea care calmează spiritele la summit-urile G7, NATO și UE. Iar discursul său la un meeting electoral, într-un cort de bere bavarez, devine dintr-odată punct de plecare pentru analiza mișcărilor tectonice în relațiile transatlantice. Ca și cum s-ar fi arătat D-zeu în persoană.

Europa își revine

Pe de altă parte, avem UE: votul britanicilor pentru Brexit în urmă cu un an a scuturat încrederea în sine a europenilor. Asta după ce criza euro și criza refugiaților din anul precedent au creat falii adânci între nord și sud, est și vest. Acum însă, la câteva săptămâni după ce un tânăr carismatic a devenit președintele Franței, Europa și-a revenit: ”Noi, europenii, trebuie să ne luăm cu adevărat soarta în propriile mâini”, a declarat Merkel în Bavaria - și nu ar fi făcut acest lucru cu atât de puțin timp înaintea alegerilor, dacă nu ar fi fost sigură că această idee ar fi atras simpatia germanilor. Sau speră germanii mai degrabă la un efect anti-Trump decât la unul pro-Europa, atunci când aplaudă entuziasmați discursul?

Definitoriu este ce înseamnă de fapt în mod concret 'a lua soarta în propriile mâini’? - cancelara mai e datoare cu o explicație. Nu ar fi chiar atât de ușor. Oare Angela Merkel crede cu adevărat că Europa ar fi în stare să se apere de o agresiune militară - indiferent de unde ar veni aceasta? Acea Europă, care de la începutul crizei refugiaților tot repetă că nu își poate apăra propriile granițe nici măcar de asaltul unor oameni neînarmați? Iar în ceea ce privește subiectul terorii: oriunde s-au descoperit teroriști sau planuri de a comite atentate în ultimele luni, cele mai importante au fost informațiile venite de la serviciile secrete americane. Nu este întâmplător faptul că tocmai ministrul federal de Interne, Thomas de Maizière, s-a grăbit, după discursul lui Merkel, să declare că colaborarea cu serviciile americane se desfășoară profesional și la un nivel înalt, indiferent de cine este președinte.

Independența costă

Cert este că dacă Europa ar dori să înlocuiască toate aceste capacități și să devină într-adevăr independentă, ar trebui să investească mult mai mulți bani decât cere deja de ani de zile NATO, respectiv două procente din PIB. Chiar și cu această sumă nu prea sunt de acord multe țări, mai ales Germania. Și chiar dacă s-ar conveni asupra costurilor, realizarea acestor capacități ar dura ani de zile, dacă nu chiar decenii.

Ce învățam, așadar, de aici? Iritarea față de Donald Trump în Europa este palpabilă. Și da, exact prin acest fenomen se pot aduna voturi.

Iritați trebuie să fie numai cei care cred sau știu, că o bună parte din politică reprezintă simboluri - la fel ca propoziția lui John F. Kennedy, ”Ich bin ein Berliner”, sau căderea în genunchi a lui Willy Brandt la Varșovia. Simboluri care reprezintă ceva tipic epocii. Așa că, dacă Europa și America se distanțează într-adevăr pe viitor, atunci s-ar putea ca discursul lui Merkel din cortul de bere de la München să devină unul istoric. Și dacă prin aceasta, Europa și-ar da silința să fie mai unită, inclusiv din punct de vedere militar - cu atât mai bine.

Autor: Felix Steiner / lp