Comentariu: Fenomenul Willy Brandt

Se spune că fiecare epocă are actorii ei. Willy Brandt a fost la rându-i unul dintre marii actori ai vremurilor sale, marcându-le în chip semnificativ. Nu degeaba, prima jumătate de mandat a guvernului Brandt a fost calificată de istorici drept "ani de ascensiune".

Omul Willy

Cei care au prins anii '60 şi începutul anilor '70, îşi aduc cu siguranţă aminte de farmecul lui Willy Brandt, de vocea sa de bas inconfundabilă şi de cuvintele pe care le rostea; era o reală plăcere să-l asculţi.

Multe din subiectele pe care le-a abordat aveau o rezonanţă de-a dreptul revoluţionară. "Să îndrăznim să ne asumăm mai multă democraţie", deviza sa, era ea însăşi remarcabilă, într-o perioadă în care cei mai mulţi germani nu erau prea deschişi şi nu ştiau cum e sa-ţi faci concediul în străinătate.

În pofida faptului că nu mai era chiar tânăr, Brandt a întruchipat însăşi tinereţea, căutând inspiraţie şi sfaturi în lumea artiştilor. Trăgând linie, se poate spune, fără dubii, că atunci a luat sfârşit era conservatoare, în care bărbaţii discutau despre politică în sufragerie, în timp ce femeile găteau de zor la bucătărie.

Willy Brandt a adus culoare într-o societate ternă. A electrizat-o. A cucerit-o. Niciun alt politician nu îşi mai făcuse până atunci campanie electorală spunându-şi pe numele mic. Sloganul "Votaţi-l pe Willy" a fost o premieră absolută.

O noutate, care, mai târziu, a fost dublată de expresia "generaţia Willy", inventată de sociologii care au încercat să descrie avântul social-democraţiei în epoca acestui cancelar. Oameni tineri şi mai puţin tineri se înscriau masiv in SPD, partid a cărui doctrină atingea la acea vreme apogeul din punct de vedere al acceptanţei sociale.

Numai că, în vreme ce începutul cariei politice a lui Brandt a fost de-a dreptul entuziasmant, finalul acesteia a avut o notă de tragism.

Emigrantul patriot german

Brandt a fost "cealaltă versiune a germanului". Naşterea sa în afara căsătoriei i-a determinat pe mulţi colegi de generaţie să-l considere un venetic, un outsider, lucru extrem de dureros pentru el, cu atât mai mult cu cât, în vremea nazismului, a ştiut că n-are de ales decât să emigreze din Germania.

În tot acest timp, părerile lui s-au diferenţiat fundamental de cele ale majorităţii conaţionalilor săi, trăitori în Germania nazistă. Brandt n-a fost nici "suspectul", nici "complicele", nici măcar unul din cei care doreau să se "aranjeze". Şi din aceste motive, ani la rând, adversarii politici s-au căznit să-l discrediteze. Erau aceiaşi oameni cărora, după război, li se părea absolut normal ca foştii nazişti să îşi reia cariera politică, ocupând funcţii foarte înalte în stat.

Însă Brandt nu şi-a folosit niciodată biografia ca sabie a moralităţii în lupta cu complicii naţional-socialismului, un gest care n-a fost decât foarte rar apreciat.

Uşor-uşor, lumea a înţeles că Willy Brandt a fost un mare patriot german, fapt din pricina căruia nu puţini din colegii de partid păreau a avea masive frământări. La stânga spectrului politic, se foloseşte limbajul internaţional, motiv pentru care termenul de "Vaterland", de "patrie" a fost renegat de mulţi social-democraţi, imediat după căderea Zidului Berlinului.

Ce spectacol grotesc ne-au oferit o parte din SPD şi alte minţi luminate din grupurile intelighenţiei în 1989/90, când au cerut o Germanie de est plasată între capitalism şi socialism. Numai o Germanie Mare nu voiau.

Fără trecut, niciun viitor

Politica lui Brandt privind estul Germaniei a fost aproape vizionară. Extrem de îndrăzneaţă pentru acele vremuri, însă confirmată cu timpul.

Pe cât de importantă a fost pentru creşterea economică a Germaniei, pe atât de unilaterală s-a dovedit a fi politica apropierii de Vest a lui Adenauer. Or, Brandt a reuşit să echilibreze politica externă, mizând pe principiul "schimbării, ca rod al apropierii", utilizat cu precădere în relaţiile Germaniei Federale cu ţări precum RDG, Polonia, Cehoslovacia şi URSS.

Brandt a fost încredinţat de faptul că nu poate exista viitor, fără asumarea trecutului, fiind mai realist decât CDU, care nu dorea să renunţe la ceva ce oricum nu mai exista de multă vreme, respectiv la fostele teritorii germane de dincolo de râurile Oder şi Neisse.

Încercării de asumarea a trecutului i s-a adăugat de altfel şi gestul din 1970, când Willy Brandt a căzut în genunchi în faţa monumentului din Varşovia dedicat victimelor Holocaustului. În politicianul Willy Brandt era vizibil, permanent, omul Willy Brandt.

Tragicul erou

Retragerea sa din 1974, generată de un scandal de spionaj, a avut o încărcătură aproape tragică. Spionul din Berlinul de Est de lângă el a fost doar declanşatorul scandalului, nu însă şi cauza lui. S-a vorbit la acea vreme despre aventuri cu femei, despre depresie.

Însă retragerea din funcţia de cancelar nu a însemnat totodată şi finalul carierei politice pentru Willy Brandt, care a continuat să rămână, timp de 13 ani, şef al SPD. Din această poziţie i-a făcut nu o dată viaţa grea succesorului său, Helmut Schmidt.

În urma lui Willy Brand rămâne amintirea unui cancelar cu o biografie bogată, cu bune şi cu rele, care nu a fost doar un simplu funcţionar. A fost şi el, ca alţii, deseori, extrem de contradictoriu. Brandt a fost, mai presus de orice, om.