Iluzia celor două state

Soluţia celor două state în Orientul Apropiat pentru Israel şi palestinieni face parte din repertoriul standard al diplomaţiei internaţionale. Este invocată fără încetare la ONU, în conferinţele pentru Orientul Mijlociu, la reuniunile la vârf ale UE, la reuniunile G7 sau G20. Cine se preocupă de chestiunea palestiniană în Ţara Sfântă rămasă nesoluţionată se implică emfatic pentru un stat palestinian, alături de cel israelian. Atunci, aşa susţin toţi, pacea ar fi în sfârşit posibilă în Orientul Apropiat.

Arabii s-au blocat singuri

Realitatea arată altfel în cazul acestei viziuni atât de frecvent invocate. Ea a devenit demult o iluzie. Din 1967, de la războiul de şase zile din urmă cu aproape 50 de ani, Israelul ţine Cisiordania ocupată, Fâşia Gaza şi, în epocă, şi Peninsula Sinai. După războiul de şase zile a existat o reuniune a Ligii Arabe, desfăşurată la Khartum, în Sudan, care a transformat mânia pricinuită de înfrângerea statelor arabe în faţa "israelianului David" într-un întreit refuz. Refuzul de a recunoaşte Israelul, refuzul de a purta negocieri cu acest stat şi refuzul de a încheia pace. Astfel, statele arabe s-au închis ermetic şi au făcut posibilă ascensiunea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei ca factor de putere în regiune. Inclusiv prin teroare - cum a demonstrat atentatul din timpul Olimpiadei de la München, în 1972.

Din această fortăreaţă a refuzului a îndrăznit să iasă doar preşedintele Egiptului, Anwar al-Sadat. În 1979 el a zburat în Israel, a rostit un discurs în Knesset, a purtat tratative cu "şoimul" israelian Menahem Begin, a încheiat pace cu inamicul jurat de odinioară Israel. O "pace rece", ce-i drept, dar o pace care rezistă până astăzi. În schimbul ei, Egiptul a redobândit Sinaiul. Principiul lui Sadat a fost următorul: teritoriu în schimbul păcii. Şi acesta este şi principiul aflat la baza soluţiei celor două state. Statul evreu retrocedează teritoriile ocupate, obţinând în schimb recunoaştere din partea lumii arabe şi a palestinienilor. Astfel va fi înfiinţat alături de Israel un stat palestinian şi va domni pacea. Dar asta doar în teorie.

În practică, indiferent că a fost UE sau ONU, toţi au încercat să ducă la bun sfârşit această sarcină diplomatică. În anii 80 ai secolului trecut, în anii 90 şi în acest nou secol. Indiferent că s-a negociat la Veneţia, Madrid sau Oslo, cu implicarea lui Jimmy Carter sau Bill Clinton, toate încercările au eşuat. Ba din cauza cererilor maximaliste ale palestinienilor, ba din cauza intransigenţei israeliene. Şi în toţi aceşti 50 de ani, Israelul şi-a tot întărit poziţia. A înfiinţat aşezări peste aşezări peste aşezări.

Aşezările împiedică soluţia celor două state

Drept urmare, un stat independent palestinian fără aşezări evreieşti este posibil din punct de vedere teoretic dar imposibil de impus din punct de vedere practic. Fiindcă Israelul nu va renunţa la majoritatea aşezărilor evreieşti. Astfel, atât israelienii cât şi palestinienii au mâinile legate. Este un cerc fără scăpare, iar soluţia diplomatică o iluzie.

Nici nu mai contează cine a împiedicat în trecut posibilele soluţii. Nu contează dacă a fost Yasser Arafat sau Ariel Sharon. Numai Sadat a îndrăznit în 1979 să facă un mare pas înainte. Pentru asta a şi fost, probabil, asasinat. Toţi succesorii săi, de ambele părţi, cu o singură excepţie,Yitzhak Rabin, şi el asasinat, nu au mai îndrăznit să facă ceva în favoarea păcii. De aceea, soluţia celor două state a devenit în ultimii 50 de ani o iluzie. Dar recunoaşterea acestui fapt nu ajută nici el la reinstaurarea păcii în Orientul Apropiat, între israelieni şi palestineni.

Conflictul din Orientul Apropiat rămâne pentru diplomaţia internaţională cea mai mare problemă fără soluţie reală.

Alexander Kudascheff