TPI la final de drum

În apropiere de Srebenica, în estul Bosniei-Herţegovina, aproape de graniţa cu Serbia, 8000 de musulmani bosniaci au fost ucişi fără ezitare în vara anului 1995. Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie a fost de părere că ceea ce s-a întâmplat acum 20 ani a fost un genocid. Astăzi, după două decenii de la terifiantele evenimente, vine şi o veste bună: autorii crimelor din iulie 1995, nu se mai pot plimba nestingheriţi. Nici măcar în Serbia.

Vestea proastă este însă că vestea bună vine tardiv, cu o întârziere de 20 de ani, timp în care, unul dintre cei arestaţi, zis şi "Măcelarul", a devenit un om de afaceri de succes. Oare câţi cetăţeni "oneşti" ca acesta tremură acum, ştiind că au ascuns, până în prezent cu succes, un trecut întunecat?

Judecată la rece, uciderea câtorva mii de persoane într-un timp atât de scurt, relevă faptul că aceste crime au respectat, într-un fel sau altul, anumite condiţii politice, logice şi operative.

Prima condiţie o reprezintă voinţa politică de a distruge, în masă, alţi oameni. Bunăoară, doi reprezentanţi cu rang înalt ai fostei elite politice sârbeşti trebuie să răspundă acestor acuzaţii: Radovan Karadzic, şeful politic al sârbilor bosniaci şi generalul acestuia, Ratko Mladic. Ambii au reuşit să se ascundă cu succes până în 2008, respectiv 2011, în Serbia. Amândoi au fost aduşi la "lumină" de anumite părţi din serviciile secrete sârbeşti.

Ani de zile, mai marii politici de la Belgrad au ignorat această chestiune, în parte din cauza unui prost înţeles "patriotism", dar şi de teama preţului politic pe care l-ar fi putut avea arestarea şi aducerea celor doi în faţa justiţiei. Un exemplu elocvent şi înfiorător pe care, în acest context, l-au dat mulţi, fie şi cu jumătate de gură, a fost uciderea fostului premier sârb, Zoran Djindjic, în 2003. Nu puţini au catalogat moartea acestuia drept o răzbunare a fostului preşedinte sârb, Slobodan Milosevic, care, în 2001, a fost dat pe mâna Curţii Internaţionale de la Haga de către Djindjic.

În vreme ce Milosevic a murit la Haga înainte de a fi condamnat, ceilalţi doi acuzaţi, Karadzic şi Mladic, îşi aşteaptă pedeapsa. Tribunalul de la Haga urmează să fie închis în 2016, ceea ce înseamnă că sentinţa va veni înainte de acest eveniment. Altfel, după 20 de ani de la încheierea războiului, ar însemna că niciun responsabil politic din acele vremuri nu este responsabil de cele întâmplate.

A doua condiţie care trebuie îndeplinită în cazul unui genocid presupune existenţa unei logistici funcţionale. Fără comandanţii militari ai morţii, politicienii n-ar fi avut prea mult succes în demersurile lor criminale. Din acest punct de vedere, justiţia internaţională a fost un pic mai eficientă: un sârb-bosniac, general de brigadă, are de ispăşit o pedeapsă de 35 de ani la închisoare pentru complicitate la genocid. Iar fostul șef de securitate al Statului Major General al Armatei Republicii Srpska a fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Cea de-a treia condiţie necesară desfăşurării atât de eficiente a unui masacru de asemenea dimensiuni, rezidă în implicarea voluntară a multor "călăi". Este cazul tuturor celor care au tras în oameni la Srebenica, care au luat aproape în totalitate numai bărbaţi şi tineri, cu vârste cuprinse între 13 şi 78 de ani, de lângă familiile lor pentru a-i trimite spre moarte. Sute de "peşti mici", poate chiar mii, se află în libertate.

În fine, toate acestea s-au întâmplat pe fondul unui eşec complet al lumii civilizate, de la care victimele ar fi putut primi ajutor. Din păcate, în ultimii 20 de ani, prea puţini făptaşi au fost prinşi şi deferiţi justiţiei.

În Serbia şi în alte părți din regiune, urmărirea penală a celor care au comis crime de război în perioada 1991-1999, odată cu prăbușirea Iugoslaviei, este pasată Tribunalului Penal Internațional de la Haga. Aşadar, munca neplăcută a fost lăsată altora.

Misiunea Curţii Internaţionale de la Haga se încheie în curând. Oricum, de câţiva ani, responsabile de dreptate şi justiţie sunt exclusiv instanţele naţionale.