ONU, blocată de propriile interese ale Moscovei

Era previzibil. Prin solicitarea înfiinţării unui tribunal internaţional în scopul elucidării împrejurărilor în care s-a prăbuşit, în estul Ucrainei, avionul de pasageri MH17 aparţinând companiei Malaysia Airlines, Malaezia şi susţinătorii săi au încercat să exercite presiuni asupra Rusiei. Dar s-au izbit de refuzul ferm al Moscovei. După ce, la începutul lunii iulie, Rusia a blocat o rezoluţie privind genocidul de la Srebreniţa, proiectul de rezoluţie înaintat de Malaezia a avut acum aceeaşi soartă.

Pe 17 iulie 2014, vieţile a 298 de oameni au fost curmate brusc. În timp ce majoritatea ţărilor, în frunte cu SUA, pornesc de la ideea că separatiştii din estul Ucrainei, susţinuţi de Rusia, ar fi doborât cursa MH17, Kremlinul dă vina pe guvernul ucrainean.

Nu e singura blocadă

Este revoltător faptul că, până acum, Naţiunile Unite n-au reuşit să-i identifice pe autorii atacului şi să-i pună sub acuzare. Raportul echipei ONU, Joint Investigation Team, însărcinată cu investigarea circumstanţelor în care s-a produs tragedia aviatică, încă se mai lasă aşteptat. Grupul format din specialişti din Malaezia, Australia, Belgia, Ucraina şi Olanda a eşuat în efoturile sale de a convinge Rusia şi pe separatişti să colaboreze. Veto-ul Moscovei în Consiliul de Securitate al ONU spubleră orice speranţă că se va schimba ceva.

Într-un interval de numai o lună de zile, Rusia a blocat două proiecte de rezoluţie. Foarte probabil, acţiunile Kremlinului sunt semnele prevestitoare ale unei strânse confruntări, de lungă durată. Nu-i exclus ca şi de acum încolo, în Consiliul de Securitate, atmosfera să fie la fel de tensionată – cum era pe vremea Războiului Rece.

Din dezbaterea care a urmat procesului de votare pe marginea proiectului de rezoluţie înaintat de la Malaezia nu se întrevede nimic bun. În orice caz, cel mai important for al Naţiunilor Unite a eşuat lamentabil prin incapacitatea de a-şi impune poziţia într-o chestiune importantă.

Dreptul de veto – un calcul politic

Cazul nu e singular, ci doar apogeul unei serii întregi de ocazii ratate. Anul trecut, pe fondul conflictului din Gaza, când acţinile militare ale Israelului au provocat suferinţa a sute de civili palestinieni, SUA au împiedicat adoptarea unui proiect de rezoluţie care să condamne Israelul.

Rusia respinge pe mai departe o rezoluţie care ar putea pune capăt crimelor comise în războiul civil sirian şi l-ar acuza pe preşedintele Assad de încălcarea drepturilor omului.

Faptul că SUA, Rusia şi alte ţări membre ale Consiliului de Securitate au fost de acord în chestiunea distrugerii armelor chimice siriene poate fi văzut ca o încurajare. Prin tăcerea sa în probleme existenţiale şi conflicte cu potenţial exploziv, ONU şi-a făcut rău singură.

Dacă nu se va renunţa la dreptul de veto, care permite blocada în Consiliul de Securitate, vocile celor care vor pune la îndoială utilitatea unui asemenea for se vor înmulţi. Şi pe bună dreptate! La ce ar mai avea nevoie omenirea de un Consiliu de Securitate dacă, în ceea ce-l priveşte, numai un lucru e sigur: autoblocada.

Depăşit de vreme

Dreptul de veto derivat din experienţa celui de-al Doilea Război Mondial, de care beneficiază cinci ţări ale Consiliului, nu mai e în pas cu vremurile pe care le trăim. Însă o asemenea cerere încă n-a reuşit să răzbată până în sala de şedinţe a Consiliului de Securitate.

Greu de crezut că SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China vor renunţa de bună voie la poziţia lor privilegiată. Ar bloca fiecare propunere referitoare la o astfel de reformă. Uzând de dreptul lor de veto, desigur.

O recentă iniţiativă a Franţei ar putea fi, totuşi, un început. Francezii au tras învăţăminte din mai vechile tragedii, ca genocidul din Ruanda, şi ar fi de acord cu eliminarea dreptului de veto în situaţii similare. Avantajul ar fi că, în cazul unei catastrofe umanitare, Consiliul de Securitate ar putea acţiona cu acordul majorităţii.

Însă, luând în considerare seria reformelor eşuate până acum, perspectiva unei schimbări e, mai degrabă, pesimistă. Inclusiv această propunere de modificare s-ar putea să rămână blocată în maşinăria politicii intereselor proprii.