Spania contra Catalonia - o epidemie de nebunie

Orice a ordonat premierul spaniol Mariano Rajoy zilele trecute pentru a împiedica referendumul privind independenţa Cataloniei, guvernul regional catalan de la Barcelona, condus de premierul Carles Puigdemont, a avut motive de ascunsă satisfacţie. Indiferent că a fost vorba de staţionarea unor noi unităţi ale poliţiei şi formaţiunii paramilitare Guardia Civil în Catalonia, de luarea cu asalt a unor secţii de votare sau de arestarea unor primari, guvernul de la Madrid pare să facă totul pentru a amplifica ura catalanilor faţă de ţara-mamă.

Rajoy se aseamănă cu populiştii care toarnă gaz pe foc şi apoi se văicăresc în gura mare că a izbucnit incendiul. Dacă separatiştii catalani se înmulţesc, aceasta este şi vina Partidului Popular conservator al premierului spaniol. 

Autonomia, o şansă irosită

Să ne amintim că în 2006 a fost adoptat un statut de largă autonomie de către ambele Parlamente, spaniol şi catalan, confirmat prin referendum în Catalonia. În acest statut, Catalonia a fost definită drept "naţiune". Prin acel statut de autonomie părea posibilă astuparea faliei adânci dintre Barcelona şi Madrid, apărute în timpul războiului civil şi al dictaturii lui Franco.

Dar Partidul Popular condus de Rajoy a depus plângere împotriva acestui statut în faţa Curţii Constituţionale a Spaniei. În 2011, această instanţă a decis că unele articole centrale nu au putere de lege. Această decizie a însemnat o recentralizare a competenţelor în beneficiul Madridului, în loc să stimuleze autoritatea instituţiilor catalane. Urmările se resimt până astăzi. Dacă înaintea deciziei Curţii Constituţionale doar 14 din 135 de deputaţi catalani erau pentru independenţă, acum sunt 72, ceea ce reprezintă majoritatea absolută.

Există doar perdanţi?

Dar catalanii ştiu şi ei că se aventurează într-un joc periculos. Este clar că relaţiile unei Catalonii independente cu restul Spaniei şi cu UE vor deveni cu mult mai complicate. Nu doar că FC Barcelona nu va mai juca în liga spaniolă şi nici în Champions League ci împotriva unor echipe din Sabadell sau Girona, dacă regiunea îşi proclamă independenţa. Catalonia, care are suprafaţa Belgiei, va trebui să-şi edifice o structură de stat. În plus, Catalonia ar trebui să iasă din UE. Iar comerţul atât cu Spania cât şi cu străinătatea europeană va avea masiv de suferit. Euforia independenţei s-ar putea rapid transforma într-un cor al tânguirilor.

Nemulţumirea guvernului de la Madrid legată de planul de secesiune e de înţeles fiindcă o cincime din potenţialul economic al Spaniei se datorează Cataloniei. Independenţa ar agrava suplimentar dificultăţile economice cu care Spania se confruntă. De înţeles este şi îngrijorarea UE, fiindcă independenţa Cataloniei ar încuraja mişcările secesioniste din Ţara Bascilor, Irlanda de Nord, Scoţia, Flandra sau Tirolul de Sud.

E prea târziu pentru o ieşire din impas?

Pe fundalul recentelor razii şi arestări nu pare posibil ca referendumul să se desfăşoare pe 1 octombrie conform legii. Rezultatul, indiferent care va fi el, nu va fi de durată nici din perspectivă politică şi nici juridică. Dar poate guvernul Rajoy preîntâmpina un referendum la o dată ulterioară? Va putea numai cu preţul unei masive prezenţa a poliţiei şi a Guardia Civil în Catalonia. Ce urmări va avea asta, se poate constata din experienţa trăită de Ţara Bascilor în anii 1980. A fost acolo stare de urgenţă de facto, ceea ce i-a transformat şi pe numeroşi cetăţeni conservatori în simpatizanţi ai organizaţiei clandestine ETA.

În prezent guvernele spaniol şi catalan se comportă ca nişte adolescenţi care se îndreaptă în viteză unul spre altul la volanul unor bolizi. Pentru a împiedica o catastrofă trebuie să poarte tratative. Despre o echilibrare financiară corectă, despre drepturi de autonomie, despre transformarea Spaniei dintr-un stat centralizat într-o entitate federală. Dar nu e sigur că Rajoy şi Puigdemont sunt persoanele potrivite pentru a purta astfel de tratative.

Martin Muno