Candidaţii de vârf pentru alegerile europarlamentare

Manfred Weber: un politician adaptat

Acest membru al formaţiunii creştin-democrate CSU din Bavaria aparţine aripii moderate şi proeuropene a partidului din care face parte. Este deputat al Parlamentului European din 2004 şi este de patru ani preşedintele celui mai mare grup parlamentar, cel al Partidului Popular European. S-a remarcat mai ales ca trăgător de sfori în culise, care ştie să organizeze majorităţi. O serie de partide membre au anunţat deja că-i vor sprijini candidatura.

Lui Weber îi dăunează faptul că a luat apărarea formaţiunii FIDESZ, a antidemocratului practicant Viktor Orban ani în şir în interiorul PPE. El s-a distanţat de liderul de la Budapesta abia de când şi-a anunţat candidatura. Oricum, Orban a anunţat că-l va sprijini. Şi alegerea, cu un an în urmă, a lui Antonio Tajani, un prieten al lui Berlusconi, în funcţia de preşedinte al Parlamentului European este opera lui Weber, şi aceasta nu este percepută ca o alegere foarte inspirată.

În plus, politicianul bavarez nu este un om charismatic. Vorbeşte acceptabil limba engleză, dar nu este un om de lume. De asemenea nu dispune de niciun fel de experienţă guvernamentală. Sloganul pe care şi l-a ales "Să redăm Europa oamenilor" nu-i va determina, probabil, pe oameni să iasă în număr mare în pieţele din ţările vecine Germaniei.

Alexander Stubb: un spirit novator

Finlandezul cu înfăţişare juvenilă este practic opusul lui Weber. A debutat ca europarlamentar, a ocupat apoi diverse posturi ministeriale la Helsinki şi a fost pentru scurt timp premier al ţării sale. A studiat la renumita LSE din Londra şi poate fi încadrat în "elita globală". Stubb este triatlet şi maratonist.

Finlandezul aparţine aripii liberale a partidului conservator din ţara sa, s-a implicat mereu în favoarea integrării europene, dar se prezintă astăzi ca un adept al politicii pragmatice a UE. Stubb vorbeşte perfect engleza, bine franceza şi efectuează în prezent un turneu de presă în ţări ale UE. Stubb ar putea fi întâlnit în orice piaţă din ţările membre făcând reclamă sloganului său "Next Generation Europe".

În centrul campaniei sale se află revoluţia digitală, transformările climatice şi echilibrul social. El este personificarea schimbului de generaţii prin care vrea să reinsufle viaţă UE.

Frans Timmermans: un luptător

Din partea social-democraţilor candidat de vârf vrea să fie vicepreşedintele UE Frans Timmermans. Acest olandez, fiu al unui diplomat, vorbeşte fluent cinci limbi şi are o enormă siguranţă de sine. A fost, între aletele, şef al diplomaţiei olandeze. El îşi poate argumenta poziţia în orice dezbatere din oricare studio de televiziune european.

Timmermans a purtat în ultima vreme mai ales dispute legate de problemele de stat de drept (printre altele în Polonia sau România) demonstrând o mare intransigenţă. Este un luptător convins pentru valorile europene şi un european angajat. Mai nou şi-a lăsat o barbă albă care-i conferă un aer de bătrân lup de mare. Timmermans este un luptător neînduplecat când e vorba de viitorul comun al Europei.

Maros Sefcovic: omul ordinii

Al doilea candidat al laburiştilor europeni este Maros Sefcovic. Acest diplomat slovac este perceput ca un politician de pe margine, deşi este membru al Comisiei Europene din 2009, unde a avut diverse responsabilităţi. Dispune de o bogată experienţă instituţională şi este perceput ca un factor de conducere robust. Îi lipsesc însă prezenţa în mass media şi capacitatea de a-i atrage pe oameni de partea sa.

Pe Sefkovic ţi-l poţi mai degrabă imagina în faţa unui teanc de acte decât participând la un miting electoral. Totuşi, el este singurul candidat din Europa de Est, ceea ce îi garantează mai multă atenţie şi o bonificaţie de câteva puncte în plus.

Margrethe Vestager: o femeie cumsecade

Comisara europeană pentru concurenţă originară din Danemarca este considerată până acum doar informal candidata de vârf a liberalilor europeni. Este tânără şi energică şi nu-i este teamă să se ia la harţă cu marile concerne ale lumii, între care Google sau Facebook. Vestager se numără între starurile actualei Comisii Europene.

De fapt această daneză ar trebui să fie un preşedinte de vis al viitoarei Comisii Europene, câtă vreme este şi femeie şi liberală, provine şi dintr-o ţară mică a UE şi deţine în plus şi o considerabilă experienţă politică. În Danemarca a fost preşedinte de partid şi a condus mai multe ministere. Ar fi fără îndoială un bun cal de bătaie în campania dinaintea europarlamentarelor fiindcă este apropiată de oameni şi dispune de o uriaşă credibilitate.

Matteo Salvini: distrugătorul

Italianul de extremă dreaptă tocmai a fost calificat de formaţiunea AfD din Germania drept un candidat de vârf adecvat al populiştilor de dreapta europeni. Dar Salvini se mai gândeşte dacă va candida sau nu la şefia Comisiei Europene. Săptămâna trecută, şeful formaţiunii "Lega" s-a întâlnit cu Marine Le Pen din Franţa şi ambii i-au numit pe şefii de guvern europeni drept "duşmani ai Europei".

Salvini jigneşte UE şi instituţiile sale de dimineaţa până seara şi îşi îndreaptă ţara, în care este ministru de Interne şi în care se bucură de o imensă popularitate, spre o politică de confruntare cu UE. Dacă se va decide în cele din urmă să candideze, o va face mai ales pentru a avea la dispoziţie o tribună de unde să lanseze propaganda sa anti-UE.

Ce şanse are fiecare?

Populiştii de drepta vor avea probabil un grup mai numeros în viitorul Parlament European, dar nu au şanse să fie sprijiniţi de alte partide.

Social-democraţii în schimb vor fi foarte slăbiţi în următoarea legislatură, după plecarea formaţiunii britanice Labour Party şi conform prognozelor din numeroase state ale UE.

La liberali totul depinde de aderarea lui Emmanuel Macron şi a formaţiunii sale En Marche la acest grup. Şi chiar dacă preşedinţele Franţei se va decide pentru ALDE, liberalii ar mai avea nevoie de ajutorul social-democraţilor şi ecologiştilor pentru a-şi putea impune posibila candidată.

PPE va rămâne probabil cel mai numeros grup parlamentar, dar cu mai puţine mandate decât în prezent. Creştin-democraţii revendică pentru ei postul de preşedinte al Comisiei Europene, dar vremea marii coaliţii cu social-democraţii a trecut. Sunt astfel posibile alte alianţe între mai multe partide, chiar fără participarea PPE.

În cele din urmă decizia o iau şefii. Şi rămâne de vâzut dacă aceşti şefi, care sunt preşedinţii şi premierii statelor UE, vor respecta şi acum principiul potrivit căruia candidatul de vârf al familiei politice câştigătoare a alegerilor europarlamentare devine automat preşedintele Comisiei Europene. Un rol important vor juca aici şi înţelegerile privind noua conducere a Băncii Centrale Europene şi a altor organisme europene de prim rang.